Panică la Nottara

Panică, de finlandezul Mika Myllyaho, e încă un text bine scris, cu replică alertă, spumoasă, dar fără miză reală. Un text care "pune probleme", dar nu trece de tratarea lor superficială, deconectantă. Nimic grav, nimic care să nu te lase, mai tîrziu, odată ajuns acasă, să dormi. E bine, de fapt: poate fi urmărit cu plăcere, distrează şi, în acelaşi timp, dă fiecărui cititor / ascultător / privitor tonicul sentiment că a pătruns în lumea clasei de mijloc cu pretenţii intelectuale şi i-a înţeles cîteva dintre probleme. Tipice pentru acest gen de artă sînt piesele Yasminei Reza, de exemplu. De data aceasta, avem trei prieteni (doi sînt fraţi), aflaţi, fiecare, într-un moment de cumpănă al existenţei. Unul trece printr-o criză conjugală pe care nu o prea înţelege, altul îşi vede periclitată de la o zi la alta fulminanta carieră de star de televiziune, al treilea e nevoit să-şi recunoască handicapul psihic (o panică de necontrolat) cu care trăieşte de cînd l-a părăsit soţia. O piesă despre relaţii de prietenie care virează rapid în relaţii de putere repede inversate, despre afecţiune ascunsă bărbăteşte, despre nemărturisite vulnerabilităţi şi despre cum pot fi ele convertite în atuuri, despre compasiune şi toleranţă.
 
Regizorul Theodor-Cristian Popescu face aici cam tot ce a făcut în precedenta sa montare, Metoda, de la Nottara. Anume, conduce discret şi sigur trei foarte buni actori (cu doi dintre ei mai lucrase şi la Metoda) - de altfel, acesta e meritul principal al textului: oferă expunere egală fiecărui personaj, roluri generoase care pun în valoare actorii. Dar nu-i cere nici unuia dintre ei altceva decît ştim (şi ştiu şi ei deja) că pot da. Ca de obicei cînd are de jucat un rol de histrion, Vlad Zamfirescu e în mare vervă, intră perfect în pielea moderatorului de televiziune hiperocupat, permanent la telefon, multitasking aferat (rolul îi iese atît de bine, încît nu poţi să nu te întrebi cînd va şi deveni moderator de televiziune), dar e la fel de credibil şi cînd, derutat, îşi contemplă golul interior. Nu există la Vlad Zamfirescu nici o notă falsă în frazare, rostirea lui e curată, gestica ponderată. Gabriel Răuţă, fratele lui, agorafob şi claustrofob deopotrivă, constrîns să stea în casă, dar cu uşile dintre camere deschise, bravează şi-şi ascunde cît poate infirmitatea - îl trădează doar obsesia pentru ordine, crizele pe care le face cînd cineva nu respectă regulile stricte ale casei (scenografia lui Cosmin Florea - pardoseala şi pereţii caroiaţi în alb-negru, canapeaua aşijderea, tricoul în dungi orizontale alb-negru - anunţă şi ea obsesia locatarului; prin comparaţie, videoproiecţiile şi ilustraţia muzicală sînt simple acompaniamente). E exact jocul lui Răuţă, dar vocea sa nu e bine stăpînită în momentele de criză, intonaţia scapă şi deranjează.

În prietenul derutat de turnura pe care o ia căsnicia, Alexandru Jitea face, la fel ca la fiecare apariţie a sa, un rol foarte atent, nuanţat lucrat. Apare întîi ca un tip troglodit, mărginit ("suflet de inginer"), care gîndeşte împiedicat şi n-are nici o şansă să se ridice la concept. Treptat, se dovedeşte foarte inteligent, cald şi capabil să facă faţă unor presiuni la care intelectualul cu pretenţii jucat de Răuţă capotează. Personajul lui Jitea e cel care, pînă la urmă, atrage simpatia publicului, prin felul în care reuşeşte să exprime o anume simplitate şi curăţenie sufletească. Minunat actor, cu o figură foarte expresivă, actor pe care, nu înţeleg de ce, prea puţini regizori îl văd. O comedie agreabilă, de bun-gust, montată fără nimic strident sau vulgar (e un merit care trebuie subliniat azi, cînd afişele spectacolelor triviale împînzesc oraşul). Un spectacol în care trei foarte buni actori dau, fiecare, cîte un mic recital.
 
 Panică de Mika Myllyaho
Teatrul Nottara, Bucureşti
Traducere: Cristina Toma
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Scenografia: Cosmin Florea
Ilustraţia muzicală: Gabriel Răuţă
Videoproiecţie: Ciprian Duică
Cu: Gabriel Răuţă, Alexandru Jitea, Vlad Zamfirescu