E ciudat să realizezi că ascensiunea Elbow s-a petrecut în umbra britpop-ului, că păreau să împartă un inside-joke cu colegii de la Stone Roses şi Oasis, când s-ar părea că azi cu greu îi putem încadra la categoria trupă rock. Nu mai există nicio gălăgie în ritmurile şi acordurile Elbow, nici urmă de atac sau asperitate. În fluiditatea mişcării melodice şi a aranjamentelor surprinzătoare colorate în nuanţe şi texturi subtile, se apropie mai mult de jazz decât de rock. Ce îi face cu adevărat speciali e că reuşesc să livreze piese emoţionale pe care o să îţi vină să le fredonezi, având dimensiunea de stadion a unei trupe precum Coldplay şi, în acelaşi timp, deschid perspective interne şi de internalizat ale unor sunete şi texturi polimorfice, toate legate în jurul pasiunii lui Guy Garvey pentru limbajul poetic şi vocii sale baritonale tandre.
Albumul a fost prefaţat de lansarea Fly Boy Blue / Lunette, o piesă 2 în 1. Prima jumătate surprinde trupa întorcându-se la specificul sound-ului de debut: părţi vocale încărcate de efect, trompete cu rezonanţă şi un riff de chitară ce sună crocant. Cea de-a doua parte, Lunette mută accentul pe lirismul lui Garvey, care încadrează reflecţii asupra propriei mortalităţi cu un haz delicios: "I\'ll still want a double of good Irish whiskey / and a bundle of smokes in my grave".
O să realizezi cu uşurinţă că Fly Boy Blue este excepţia care confirmă regula noului album: nicăieri altundeva pe Take Off... nu vei mai regăsi aceeaşi energie incisivă. De fapt, ca şi cum ar fi o replică la grandiozitatea ce a definit Build a Rocket Boys!, Take Off... este destul de minimalist, mai ales la nivel instrumental. Prima piesă de pe album, This Blue World, o meditaţie asupra recentei încheieri a relaţiei lungi a lui Garvey, reprezintă o introducere mai mult decât subtilă: percuţia aproape că lipseşte, chitara intervine leneş din când în când şi cea mai mare parte a muncii e lăsată pe seama vocii lui Garvey, cel mai climatic moment fiind schimbarea de peisaj oferită de pian pe la minutul 5.
Ne-am obişnuit cu toţii ca Garvey să îşi atingă maximul de potenţial atunci când creează un personaj pe care îl poate locui. Asta se întâmplă, la cel mai minunat nivel cu putinţă, şi cu piesa Charge. Povestită din perspectiva unui bărbat mai în vârstă, care observă cu amărăciune tânăra generaţie, Charge este încă o jumătate-de-imn, brodată cu o tentă de ameninţare mulţumită unei amprente temporale confuze, vocii încordate a lui Garvey şi morocănosului refren: "Glory be, these fuckers are ignoring me". Desigur că nu putem şti cât de mult din indignare îi aparţine autorului şi cât e pură imaginaţie, dar e reconfortant că putem regăsi încă nişte furie ascunsă în spatele imaginii blânde ale cuiva etichetat des cel mai de treabă om din Manchester.
My Sad Captains, o odă melancolică dedicată prieteniilor pierdute şi schimbărilor care vin o dată cu vârstă, construieşte în jurul unui motiv folosit ca bază, în jurul căruia accentele jazzy şi ritmul insistent poartă vocea bogată, plină de regret care recunoaşte "another sunrise with my sad captains / with who I choose to lose my mind... what a perfect waste of time". Este un cântec triumfător de trist, prin care trece firul roşu al întregii cariere Elbow.
A existat o vreme când Elbow era una dintr-o mulţime de trupe britanice care intrau în lumina reflectoarelor timid, ca nişte molii rătăcite, numai ca să dispară imediat ce lumina scădea puţin în intensitate. A existat o vreme când erau consideraţi genul de trupă greu de încadrat, tocmai pentru că nu păreau să vină cu nimic cu adevărat provocator. A existat o vreme când erau binecuvântaţi numai cu laude palide şi blestemaţi cu o timiditate comercială, din pricina căreia niciunul din single-urile lor nu a intrat în niciun top 10 în UK. Şi a existat apoi o altă vreme când Elbow devenise trupa de la care Chris Martin de la Coldplay a recunoscut că împrumutase ce avea nevoie pentru încercările trupei sale de a domina lumea. Nu şi acum, însă. Nu a mai fost cazul... de aproape 10 ani. Cu Leaders of Free World din 2005, Seldom Seen Kid din 2008 şi Build a Rocket Boys din 2011, trupa din orăşelul englez numit Ramsbottom a ajuns la polul anoninimităţii: au câştigat Premiul Mercury în 2008 (pentru Seldom Seen Kid), un Brit Award (Pentru Cel mai bun Grup Britanic) în 2009, ajungând, până la urmă, să mulţumească în egală măsură şi criticii şi mulţimile cu genul de spectacole live care combină fără efort valuri de emoţie şi refrene incitante. Azi, îşi permit şi, în egală măsură, simt nevoia să scoată un album care, după cum spune Garvey, trebuie să le arate fanilor că Elbow "încă pune muzica mai întâi şi abia apoi succesul".