În Mistérios de Lisboa fiecare poveste e conţinută de o alta; şi fiecare dintre aceste poveşti e o amintire, a cărei realitate spaţio-temporală e irelevantă şi incertă - ceea ce face filmul, care altfel nu ar avea nimic suprarealist, să capete o atmosferă fantezistă. Mai mult, subiectul aparţine unui sentimentalism exagerat pe care Ruiz îl salvează prin stilizare şi, cumva, prin abstractizare şi ironie. Ruiz redă poveştile acestea păstrându-le oralitatea, prin cadre-secvenţă lungi, care nu sunt statice, dar nici alerte - camera dă un semi-ocol în jurul personajelor, ca şi cum şi-ar rafina observaţia - şi care funcţionează ca fresce. Interiorizează ritmul poveştii, făcând ca dinamica montajului să pară a fi cea a personajelor, şi nu a filmului. Mistérios de Lisboa e o minunăţie ale cărei calităţi decurg tocmai din amestecul acesta de realism şi senzaţional, care, până la urmă, devine de-a dreptul fabulos. Linhas de Wellington se trage de aici, ca şi cum ar bifa, pe rând, lucrurile făcute în Mistérios de Lisboa, fără ca rezultatul să ducă în acelaşi loc din punct de vedere emoţional şi estetic. Aşadar, respect cadrele-secvenţă-frescă, inclusiv mişcarea semi-circulară a aparatului de filmat, secvenţele decurg una din alta ca o povestire în ramă (Valeria Sarmiento spune că e asemănătoare cu 1001 de nopţi), jocul actorilor e (aproape) la fel de teatral. Dar folosirea unor tehnici nu asigură şi acelaşi rezultat, şi nici nu este nevoie. Întrebarea e dacă, neavând aceleaşi efecte, înseamnă că se constituie în altceva, la fel de interesant ca Mistérios de Lisboa, dar independent de el, sau rămâne doar un eşec.
O deosebire principală e tonul: Linhas de Wellington e grav şi tragic. Dacă Ruiz, în filmul lui, aborda o poziţie de blândeţe ironică faţă de tragismul personajelor, Sarmiento, aici, conferă subiectului seriozitatea şi dramatismul necesar unei poveşti despre război. Atmosfera e redată din detalii concrete, verosimile, ale trecutului istoric. Trecerile de la o poveste la alta nu se fac feeric, ci direct şi crud - dar se poate spune că lumina funcţionează aproximativ la fel ca în Mistérios de Lisboa, pentru că dacă acolo contura irealitatea de basm, aici conturează, prin nuanţele reci, tenebrosul situaţiei (noroiul şi ploaia, redate în nuanţele astea impersonale, par să fie o metaforă pentru inutilitatea războiul în destinele oamenilor lipsiţi de putere). De asemenea, situaţiile nu se pot pune sub semnul îndoielii, ele sunt arătate spectatorului ca un fapt deja întâmplat şi sigur; în Mistérios de Lisboa, care era o adaptare după un roman al secolul al XIX-lea, coerenţa poveştilor, fie ele chiar şi redate prin povestire orală, e foarte clară, dar aici, unde cred că ea ar fi fost necesară tocmai pentru că naraţiunea pare să îşi impună veridicitatea, lipseşte - poate că în varianta pentru televiziune a filmului, care e puţin mai lungă, firele narative se clarifică. Spectaculozitatea din Mistérios de Lisboa ducea la evidenţierea suprarealismului unor situaţii comune - de fapt, sentimentale -, situându-le astfel într-o zonă fantezistă fără alte elemente specifice - practic, tot ce se întâmplă acolo ar putea fi real -, şi tocmai această combinaţie îi conferă frumuseţe. Aceleaşi lucruri aplicate în Linhas de Wellington, şi la fel de frumoase vizual, nu reuşesc să ajungă în acelaşi loc; pur şi simplu, deşi nu e lipsit de calităţi, filmul nu provoacă aceeaşi intensitate de afectivitate sau reflecţie. Linhas de Wellington nu e minunat, dar poate că un film de război nici nu trebuie să fie astfel.