La Femme de Gilles / Femeia care aştepta

Ecranizare a celui mai cunoscut roman din literatura belgiană, scris de Madeleine Bourdouxhe şi publicat în 1937, La Femme de Gilles este cel de-al treilea lungmetraj al cineastului în vîrstă de 35 de ani Frédéric Fonteyne (autorul apreciatului Une liaison pornographique).

Deşi pleacă de la un roman, deci de la cuvinte, filmul are puţine dialoguri şi, deşi romanul lucra cu flashback-uri, filmul se derulează în cronologia firească a faptelor. Pe scurt, este vorba în film despre o femeie, Elisa, care îşi adoră soţul cu care are deja doi copii şi de la care îl aşteaptă pe al treilea. Dar Gilles face o pasiune pentru sora Elisei, iar Elisei îi ia timp să se convingă că soţul o înşală. Iar cînd nu mai e cale să se convingă de contrariul, Elisa ia hotărîrea să nu-i spună nimic soţului, să reziste, să aştepte. Pînă în momentul în care soţul nu mai poate să-şi ascundă pasiunea (amanta nu-i era fidelă) şi atunci Elisa îi devine confidentă, sfătuitoare şi complice. Şi Elisa continuă să aştepte, chiar dacă tot mai des face singură, fără s-o vadă cineva, crize de nervi. Mai şi naşte între timp. Are grijă de casă, de ceilalţi copii. Şi într-o bună zi soţul îi declară că s-a terminat, a întîlnit-o pe sora ei şi şi-a dat seama uşurat că nu mai simte nimic. Fonteyne ritmează aşteptarea eroinei cu anotimpurile. E soare şi cald cînd aventura începe, e iarnă şi zloată cînd Elisa îşi urmăreşte soţul şi are confirmarea aventurii, e iarăşi soare şi cald cînd ea se trezeşte dimineaţa şi vede că bărbatul s-a trezit din timp, le-a dat de mîncare fetiţelor şi se pregăteşte să le ducă la şcoală. Între aceste borne există nuanţe - grădina pe care Elisa o cultivă, de un verde crud, dar care se usucă toamna, ploaia care intră pe sub uşă în bucătărie. Fonteyne ritmează filmul şi cu viaţa nocturnă a cuplului. Cu dezinteresul soţului faţă de Elisa, pe urmă cu dorinţa golită de pasiune, cu spatele întors, pe urmă cu reapariţia dorinţei. În vreme ce Elisa aşteaptă.

Nu cred că filmul ar fi fost mai bun dacă ar fi avut mai mult text. Emmanuelle Devos (cu o fizionomie bizară, cîteodată e urîtă, alteori se iluminează pînă la incandescenţă) e în stare să joace totul cu figura, făcîndu-te să nu resimţi absenţa replicii. Actriţa spune că e rolul pe care l-a lucrat cel mai mult, că personajul a posedat-o, că în primele zile îi era neplăcut să filmeze cu soţul ei pe platou. Elisa jonglează cu nebunia şi sanctificarea. Iubirea ei e absolută, chiar cînd e confruntată cu meschinăria adulterinilor, cu minciunile lor. Totul se exprimă la ea prin replici scurte, mai degrabă anodine, şi tăceri. În rest, totul e la ea pe dinăuntru.

Filmat extraordinar, iată, de o femeie (Virginie Saint-Martin), cu trimiteri nete la Vermeer, cu o atenţie specială pentru detalii şi unghiuri neobişnuite La Femme de Gilles e dintre acele filme la care, aşa cum spune şi regizorul, ai impresia că nu înţelegi motivaţiile eroinei, deşi pe de altă parte înţelegi foarte bine despre ce e vorba. E un film mai degrabă senzorial.