Distopia anunţată - Contra progresului

Progres, iubire şi democraţie, trei noţiuni uzitate şi uzate în secolul XXI, reunite într-o trilogie dramatică semnată de Esteve Soler, autorul precedând fiecare termen în parte de prepoziţia contra, declanşând cititorului sau spectatorului, încă de la începutul lecturii sau vizionării spectacolului, o anumită aşteptare legată de subiectul şi temele abordate.

Fiecare piesă de teatru este construită în jurul a şapte poveşti disparate, reunite doar de un titlu simbol. Tema este stabilită de la început, anunţată în titlu şi perpetuată în scenarii de o realitate emoţionantă. E greu să nu te regăseşti sau să nu regăseşti ceva din proximitatea vieţii tale în aceste pastile tragi-comice.

Răsunetul de care s-a bucurat trilogia lui Esteve Soler ţine tocmai de abordarea ce frizează absurdul, conţinând o notă de trecut ţinut sub tăcere, de realitate palpabilă şi de viitor nu foarte îndepărtat. Originalitatea episoadelor deschide calea unor posibilităţi de reprezentare scenică variate, nealterate de imixtiunea didascaliilor, indicaţiile dramaturgului fiind succinte şi generale.

Reprezentaţia semnată de regizorul Reinhold Tritscher, cu echipa de actori ai secţiei germane a Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu, urmăreşte litera scrisă a piesei, accentul fiind pus pe text, în detrimentul unei puneri în scenă extravagante. Firescul dialogurilor din spectacol şi decorul redus la un ecran mobil de 2 metri pătraţi, la care se adaugă câteva scaune, induce spectatorului ideea de generalitare.

Actele respectă ordinea stabilită de dramaturg, debutul revenind unui cuplu pentru care cursul banal al existenţei este perturbat de televizorul ce se blochează pe o anumită imagine, un prim-plan al unui copil de culoare. Stupoarea celor doi soţi se amplifică în momentul în care pe masă apare o păpuşă neagră, ce le urmăreşte fiecare mişcare. Îngrijoraţi să nu fie consideraţi rasişti, cei doi se decid totuşi să arunce copilul-păpuşă la gunoi, după o tentativă de a anunţa poliţia şi după ce compania de televiziune le promite remedierea problemei pentru a doua zi.

Următoarea scenă prezintă un accident de circulaţie, un rănit grav şi o domnişoară ce îl observă pe muribund. Situaţia pare îmbucurătoare pentru rănit, dar femeia se dovedeşte a nu fi un bun samaritean. Calmul pe care îl afişează aceasta şi capacitatea aproape hilară de a sublinia evidentul întâmplării sunt perturbate de apariţia unui alt martor, atras de o poveste pe care tocmai o citea, al cărei subiect este identic cu cel al scenei de faţă.

Doi prieteni corporatişti întruchipează personajele celei de-a treia poveşti, desfăşurată sub semnul divinităţii şi a vieţii laice deopotrivă. Instituirea unei noi religii, într-o companie multinaţională, este premisa de la care porneşte discuţia celor doi. Beneficiile aduse de autoproclamarea şefului ca trimis al lui Dumnezeu pe pământ, trezeşte în interlocutor dorinţa de a împământenii un sistem asemănător şi în organizaţia sa.

Eroii actului patru sunt un cuplu ce descoperă în sufragerie un măr uriaş, a cărui provenienţă nu îi preocupă atât de mult pe cât îi încântă perspectiva multiplelor şi variatelor preparate ce se pot realiza din acesta. Primul impuls, acela de a diseca problema pentru a afla originea mărului gigant, urmat de un al doilea impuls civic de a anunţa autorităţile, sunt învinse de perspectiva unei mane cereşti.

Sala unei clase este scena următoarei secvenţe, profesoara şi elevii sunt protagoniştii. Povestea citită de către profesoară este Scufiţa Roşie, dar abordarea este una paranormală, elevii devenind parte din poveste. Pe măsură ce naraţiunea înaintează, auditoriul dispare din viaţa reală, transpunându-se în paginile cărţii. Dispariţia unui copil declanşează oroarea ce se finalizează cu devorarea profesoarei de către copiii metamorfozaţi în lupi.

Firul narativ al celei de-a şasea întâmplări arată povestea unor soţi al căror contract marital se încheie, cadrul fiind o gară. Contractele maritale prestabilite şi limitate nu ţin cont de sentimente în această realitate paralelă, iar înduioşătoarea despărţire se finalizează printr-o ceartă generată de un nou contract ce stabileşte ca cei doi să devină părinţi. Scena dintre cei doi este întreruptă doar de controlorul ce îşi verifică din timp în timp ceasul.

Ultimul act dă un final negru al întregului spectacol. Pe scenă apare un personaj cu o cagulă pe cap, ce aduce un cărucior. Instalat în mijlocul scenei, insul scoate o bâtă de baseball, lovind bebeluşul ce până atunci gângurea. Urmează, inevitabil, explicaţiile ucigaşului: descoperindu-şi faţa, insul se dovedeşte a fi o focă, animal ales pentru firea lui eminamente agresivă. Făptaşul face parte dintr-o reţea întreagă, patronată de guvern, ce are ca scop echilibrarea numărului oamenilor de pe planetă.

Spectacolul este construit în aşa măsură încât fiecare episod pare a fi desprins dintr-o poveste mai amplă, ca şi cum cele şapte scene sunt apartamentele unui bloc, iar spectatorii au privilegiul de a pătrunde pentru câteva minute în fiecare, invizibili, observând un crâmpei al unei istorii întregi. La terminarea unui act, rămâne sedimentat un sentiment de continuitate creat de complicitatea la un fapt scandalizant ce se transformă într-unul banal, firea umană egoistă prevalând conştiinţei civice impusă de convenţiile sociale.

Muzica, interpretată live la chitară din stânga scenei de către Dorin Pitariu, urmăreşte mişcările actorilor, amplificându-le şi conferindu-le ecou. Acesta asigură şi fondul sonor al scenelor, potenţând tensiunea sau anticipând un conflict.

Empatia pe care o declanşează cazurile prezentate este facilitată şi de costumele de scenă ce conţin adevăruri cotidiene ale celor şapte cadre. Astfel, în mod convenţional, lejeritatea ţinutelor soţilor ce se uită la televizor sau descoperă mărul uriaş, în propria locuinţă, contrastează cu costumele impecabile ale corporatiştilor şi sobrietatea profesoarei, aşa cum paltoanele îndrăgostiţilor ce se despart în gară şi a domnişoarei ce descoperă muribundul pe stradă contrastează cu îmbrăcămintea de huligan a focii.

Ecranul pătrat de pânză, pe care sunt proiectate imagini diverse de la o secvenţă la alta, dispune de o mobilitate ce este din plin utilizată, acesta fiind deplasat din mijlocul scenei, spre extremităţi, în funcţie de necesităţile scenice. Lipsa decorurilor personalizate pentru fiecare cadru focalizează atenţia spre personaje, orice abatere fiind inutilă, restul scenei scăldându-se în întuneric. Câteva reflectoare sparg din când în când liniştea neagră, dezvăluind un drum, o potecă, o cale de acces spre prosceniu.

Claritatea dialogurilor şi uşurinţa de a urmării firul acţiunii, deşi legat de subiecte paradoxale şi şocante, împreună cu lipsa decorurilor impunătoare şi limitative, face din reprezentaţia semnată de Reinhold Tritscher un spectacol cu caracter de tabu bagatelizat.

Contra progresului
De Esteve Soler
Regia: Reinhold Tritscher
Decorul: Alois Ellmauer / Costumele: Elisabeth Strauß / Concept video: Sina Moser / Muzica: Dorin Pitariu / Asistenţă regie: Ali Deac
Distribuţia: Johanna Adam, Daniel Bucher, Wolfgang Kandler, Daniel Plier şi Dorin Pitariu (chitară).