Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Contra iubirii

Spectacolul puzzle - Contra iubirii


Observator Cultural, iulie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Esteve Soler este un tînăr autor catalan care se ia la trîntă cu marile concepte (democraţia, progresul, iubirea) demonstrează, de după aparent protectorul paravan al Grand Guignol-ului sau burlescului, cam ce sînt ele, arătînd în mod direct exact ceea ce ar trebui să nu fie, şi pe toate astea le face într-o extrem de prizată şi montată trilogie (trilogia Contra...) compusă din scene sau piese scurte, caracterizate printr-o scriitură nervoasă şi directă, uneori grotescă, alteori absurdă, uneori moralizatoare, alteori perversă, uneori şocantă, alteori profund emoţionantă, dar întotdeauna croită în aşa fel încît nu te poate lăsa indiferent. Fiecare scenă / piesă scurtă este ca acele celebre povestiri cu final neaşteptat, pornind de la premise de multe ori ieşite din tiparele a ceea ce ne-am obişnuit să numim normalitate şi ajungînd, în urma unei demonstraţii concise, la concluzii capabile să te facă să-ţi ţii respiraţia, fie şi pentru cîteva secunde.

Structura

Regizorul Radu-Alexandru Nica, secondat de asistenta de regie Olga Macrinici, a optat pentru reconstituirea din bucăţi a iubirii (Contra iubirii, şapte piese scurte burleşti, în traducerea Luminiţei Voina-Răuţ), prin aparenta demontare a ei, în cel mai nou spaţiul al Naţionalului tîrgumureşean, Sala Parking, un subsol extrem de ofertant - şi ca loc în sine, şi ca simbol - pentru aventuri teatrale ieşite din tipare. Alături de scenografa Cristina Milea şi de compozitorul şi sound-designer-ul Vlaicu Golcea [ascultă trei piese din coloana sonoră aici], regizorul a construit un spaţiu de tip instalaţie, în care actorii îşi fac simţită prezenţa şi absenţa (da, aici şi absenţa lor devine materială). Din cele şapte piese scurte au rămas doar şase, s-a renunţat la monologul directorului de casting pentru filme pentru adulţi, imaginea de ansamblu fiind compusă doar din scenele în mai multe personaje (două, trei sau patru). Specifică acestui spectacol este intruziunea personajelor în diverse spaţii, nu neapărat ale lor. Fiecare poveste are propriul perimetru de desfăşurare, valorificat în principal atunci cînd îi vine rîndul, dar, prin răspîndirea lor în întreg arealul sălii, spaţiile respective, învăluite de coloana sonoră, îşi deapănă poveştile încă de la intrarea publicului. Acesta trebuie să-şi găsească locul potrivit pe scaunele răspîndite aparent aleatoriu printre perimetrele de joc, pentru ca apoi, în momentul în care personajele (şi spaţiile) îşi spun povestea, privitorii să se orienteze prin întreaga sală în funcţie de locul unde se desfăşoară aceasta.
 
Cît priveşte intruziunea, încă de la intrare astronauţii din ceea ce sa va dovedi a fi ultima scenă (piesă scurtă) sînt prezenţi fizic, iar prezenţa lor invadează în acest fel spaţiul celor din public, mai ales că nemişcarea celor doi naşte instantaneu întrebarea dacă sînt fiinţe umane sau manechine. La fel, patul imens dintr-o altă parte a sălii este ocupat la început de o femeie singură, care se pierde în imensitatea lui, transmiţînd astfel un apăsător sentiment de singurătate. Această singurătate va fi explicată într-o altă scenă, dintr-un alt spaţiu, iar patul va fi invadat de un cuplu tînăr şi tempestuos, care, după ce îşi va consuma actul sexual potenţat de pastile de dragoste, va rămîne să privească, exact ca la TV, scena următoare, în care un alt cuplu îşi scuipă frustrările izvorîte din prea mult timp avut la dispoziţie pentru iubit.

Fiecare scenă cu povestea ei

Ritmul general al întregii montări se compune minuţios din ritmurile diferite ale celor şase scene succesive (plus intruziunile anticipative menţionate mai sus), fiecare dintre ele avînd propriul său ritm, foarte bine definit. În scena 1, Prinţesa şi Ţăranul trec din teatrul de bîlci în cartea interactivă de poveşti, jucîndu-se în jurul contradicţiilor ce se nasc din sadismul implicit al basmului - smulgerea din piept a inimii mamei pentru a o aduce iubitei ca ofrandă - şi prezentarea sa ca atare. Aici, Alexandra Ţifrea (Prinţesa) glisează jucăuş între domniţă mofturoasă şi divă rece a burlescului, iar Luchian Pantea (Ţăranul) echilibrează izbucnirile temperamentale şi instinctuale ale îndrăgostitului care nu ţine seama de etichetă cu un delicios delir muzical etno-electro, care îl plasează exact în punctul în care burlescul şi bîlciul se transformă pe nesimţite în fantezie SF, dînd astfel tonul general întregii reprezentaţii. Scena 2, petrecută în irealul hotel în care cuplurile se fac bucăţi, iar resturile sînt strînse cu conştiinciozitate de menajere robotice (dar cu uşoare scăpări de umanitate, din cînd în cînd), preia SF-ul şi renunţă la bîlci, modifică ritmul şi opune nesiguranţa şi dezorientarea personajului masculin confruntat cu pierderea bruscă a soţiei (Mihai Crăciun) diferitelor etape de robotizare ale personalului auxiliar al acestui hotel dintre lumi (Anca Loghin, care alternează nuanţat implacabilul cu izbucnirile înăbuşite de umanitate, destul de greu de controlat, şi Ioana Cheregi, care este integral rece, fantomatică şi robotizată complet). Tot în această scenă iese în evidenţă materializarea absenţei, prin prezenţa ca atare a femeii care apoi se sparge în bucăţi (Roxana Marian), cioburile rămase în scenă păstrînd imaginea pregnantă a personajului ce trece în decurs de două secunde printr-o transformare radicală. Scena 3, păstrînd fantezia SF, intră într-o zonă a grotescului pe care-l condimentează cu un umor negru ce-şi trage seva din poziţiile antagonice ale celor două prietene confruntate cu straniile rămăşiţe ale unei relaţii amoroase nesănătoase: una dintre ele este confuză şi (auto)ironic superficială (Raisa Ané), iar cealaltă este confuză şi cuprinsă de groază (Georgiana Gherghu), amîndouă alcătuind un duet armonios în dizarmonia lui, caracteristic unei specii aparte, prietenele de metropolă. Ritmul se înteţeşte şi mai tare în scena 4, dominată de imensul pat, în care sexualitatea trebuie programată, stimulată cu pastile şi performată în conformitate cu regulile corporatiste. Exprimate mai apăsat decît în restul textului, ideile din această scenă sînt, în mod paradoxal, atenuate tocmai de risipa de efecte vizuale, care redau orgasmul provocat nu de acuplare, ci de ideea de a-ţi face cît mai curînd un credit la bancă.

Evoluînd într-o chimie specială, Andrei Chiran şi Diana Avrămuţ emană concomitent inocenţă şi pervertire, dînd corporalitate unei mari singurătăţi în doi, care îşi găseşte împlinirea tocmai în relaxarea pe care o au amîndoi la finalul scenei şi în aparenta candoare (în fapt, cinism) cu care privesc scena 5, adică proiecţia unui posibil propriu viitor, neconştientizat încă. Agresiunea mocnită ce are loc în această scenă şi care e cu atît mai intensă cu cît protagoniştilor li se vede doar capul, restul fiind îngropat într-un fel de burlan supradimensionat, la rîndul său parcă scoborît din filmele de anticipaţie, şi din care mai răsare pe ici, pe colo cîte o mînă de schelet (imagine ce îşi va găsi explicaţia pe parcursul scenei), această agresiune, aşadar, scoate în evidenţă, din reproşurile pe care şi le face cuplul trecut de prima tinereţe, exact ceea ce ar trebui să fie iubirea, dacă nu toate propoziţiile ar fi acuzatoare şi ar începe cu "nu". Ceea ce în scena precedentă era sexualitate transformată în agresiune, aici este agresiune sublimată în sexualitate, de unde şi continuitatea şi legătura clară dintre cele două. Extrem de spumos în duelul verbal, cuplul interpretat de Monica Ristea şi Csaba Ciugulitu excelează prin expresivitatea redată vocal şi facial, de la gît în sus, detensionarea venind prin intervenţia celui de al treilea personaj (Costin Gavază), un domn jemanfişist care-şi transformă în mod cît se poate de natural, în doar două minute, aparenta inocenţă şi aparentul calm în agresivitate latentă, cu explozie întîrziată. Cea din urmă scenă, a astronauţilor, închide rotund spectacolul, mai ales că aceste două personaje, vizibile încă de la intrarea în sală, sînt prezente pe tot parcursul reprezentaţiei, iar în final aruncă o perspectivă destul de sumbră asupra întregului demers: iubirea pare a fi o înregistrare neterminată a unor voci din cînd în cînd distorsionate, redate de un radio pe jumătate reparat, pe jumătate stricat, undeva în spaţiul cosmic, unde în jur nu e nimic altceva decît singurătate. Cu toate acestea, aici încape şi un "şi totuşi". De remarcat performanţa celor doi actori, Rareş Budileanu şi Elena Purea, care, după ce stau nemişcaţi mai bine de o oră, complet acoperiţi de costumele de astronauţi, reuşesc, într-o scenă de (ne)mişcare şi sunet distorsionat, să umple cu o emoţie aproape dureroasă întreg spaţiul în care se desfăşoară această aventură.

Spectacolul puzzle

Conceput ca o contopire de universuri (cel al spaţiilor create, cel al ambientului sonor - care oscilează între jucăuş şi psihedelic, dînd rotunjime sonoră vizualului şi anticipînd următoarele opriri pe aparent întortocheata hartă a spectacolului -, cel uman, definit printr-un schimb de energii între public şi actorii care te fac să te învîrţi în scaun pentru a-i vedea mai bine şi care alcătuiesc propriul puzzle potrivindu-şi toate bucăţile abia la final), Contra iubirii se compune, pe lîngă toate acestea, şi din decupaje de lumină care desenează la rîndul lor spaţii şi din instalaţia scenografică din anticamera spectacolului, care, din semiobscuritatea ei, se adresează într-un fel spectatorului la intrarea la spectacol şi într-un cu totul alt fel la ieşire. Anticipativă şi, într-o oarecare măsură, intimidantă la început, această instalaţie capătă formă şi consistenţă la final, umplută fiind de fiecare spectator în parte cu bagajul informaţional şi experienţa estetică de factură diferită prin care a trecut timp de aproximativ 70 de minute.

Teatrul Naţional Tîrgu-Mureş, Compania "Liviu Rebreanu"
Contra iubirii de Esteve Soler
Traducere de Luminiţa Voina Răuţ
Regia lui Radu-Alexandru Nica
Decorul: Cristina Milea
Costumele: Diana Cojocaru
Muzica: Vlaicu Golcea
Cu: Alexandra Ţifrea, Luchian Pantea, Mihai Crăciun, Roxana Marian, Anca Loghin, Ioana Cheregi, Georgiana Ghergu, Raisa Ané, Diana Avrămuţ, Andrei Chiran, Monica Ristea, Csaba Ciugulitu, Costin Gavază, Rareş Budileanu, Elena Purea





 Toate articolele despre Contra iubirii


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mircea Sorin Rusu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer