Şi cine este Dan Alexe? Pentru cei care l-ar fi cunoscut abia la lansarea volumului său, Miros de roşcată amară, Dan Alexe ar fi un tip care, cu un pahar de vin alb în mână, poate vorbi degajat despre prima carte pe care o lansează, care râde şi spune glume deocheate, cu un spirit tânăr şi care nu s-a temut niciodată să vorbească şi să scrie la Do de sus. Încă de când a participat la Cântarea României şi a nu a vrut să se ridice în picioare pentru rostirea numelui Ceauşescu până aseară când şi-a încheiat conferinţa spunând că Patriarhia nu vrea să vorbim despre pizdă, Dan Alexe pare să-şi fi trăit viaţa curajos, instinctual. La această idee reacţionează tot el - nu e nevoie de curaj, e nevoie de cinste.
Titlul complet al volumului său, Miros de roşcată amară şi alte povestiri scandaloase, oferă deja imagini olfactive, vizuale, gustative. De-a lungul celor 33 de povestiri, cititorul trebuie să reţină că e o carte care trebuie citită şi senzorial, căci imaginile vor fi prezentate prin intermediul simţurilor. Descoperit de Oana Pârnea, Dan Alexe mărturiseşte că a ezitat în a fi publicat (din cauza asasinărilor din culise), însă nu a putut să refuze când a fost sunat chiar de către cei de la Humanitas.
Nu a existat o temă anume de discuţie aseară, cei trei (Dan Alexe, Radu Paraschivescu, cărora li s-a alăturat şi Gabriel Liiceanu, după ce Alexe a declarat că în casa acestuia a mâncat pentru prima dată varză de Bruxelles şi somon afumat) au vorbit deschis. Aşa cum Bacovia considera că există cele două mari teme al poeziei, iubirea şi moartea, Dan Alexe găseşte două teme literare absolute - sexul si moartea. Iar francezii, spune el, le cuprind pe amândouă când numesc orgasmul la petite mort. Despre caracterul scandalos al povestirilor, Dan Alexe are o teorie - Dacă mama şi iubita ta citesc ce scrii şi acceptă, e un text reuşit. Pe un ton mai serios, el a vorbit despre efortul lingvistic pe care îl depune un prozator. E drept, spune el, că există scriitori înnăscuţi, cum a fost Creangă, dar aceştia sunt rari; în general e un chin să scrii. De ce? Tot el explică - dacă într-un film cheia stă în imagine, dacă la radio trebuie să fii atent la sunet, în scriere toată atenţia este concentrată pe limbă, pe cuvânt. De aici şi vorba kill your babies - un text bun este simplu şi la obiect, metaforele, floricelele artistice fiind eliminate; da, Dan Alexe şi-a omorât copiii, încheie ideea Liiceanu. Acesta din urmă a recunoscut că a fost marcat de un text din carte în care se vorbea despre Heidegger şi despre păuni. Mai mult nu s-a spus, nimeni nu dorea să strice surpriza cititorului.
S-a vorbit mult. Nu s-a citit însă, nimic din carte. Cică ar fi fost prea deocheat. Când a venit vremea autografelor, Dan Alexe a comentat râzând, modest şi ironic (nu neapărat în ordinea asta) Sunt aproape dislexic. La scris cu mâna doar.
Dar cine este acest om pe bune? E greu de spus. Radu Paraschivescu îl descrie prin viaţa sa trăită fără rest. Pentru unii el este scriitorul, lingvistul, cineastul, călătorul. A publicat teatru, texte despre Joyce în România, despre Cecenia în Franţa şi cronici turistice în Croaţia. Pentru alţii el este profesorul, căci a predat jurnalism la Kapul. Regizorul care a filmat documentare în Caucaz şi în Asia Centrală şi a realizat reportaje despre războaiele din Balcani. Alţii ar putea să-l cunoască de pe blogul personal http://cabalinkabul.wordpress.com, unde publică des, poate tocmai din cauza foamei de a scrie. Este stabilit în Bruxelles, iar dacă cineva îl va căuta pe GoogleMaps, îl va găsi citind la balcon, cu un pahar de vin în mână. Tablou pe care l-a reconstruit parţial şi la Humanitas.
Stupoare, jubilaţie, ruşine, invidie, contrarietate, vertij, fericire, indignare, căinţă - toate acestea sunt forme de feedback la cele 33 de texte din Miros de roşcată amară. O singură reacţie lipseşte: indiferenţa. (Radu Paraschivescu)