Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Runaway Bride

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Am fost coleg cu Julia Roberts


februarie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ei, nu o luaţi chiar aşa, nu cu Julia Roberts am fost coleg ci cu personajul interpretat de ea în filmul Runaway Bride. Bine, bine, sigur că nu cu Maggie Carpenter am fost coleg ci cu o fată ce îi semăna în atitudine şi filmul mi-a indus sentimentul recunoaşterii unui comportament cunoscut îndeaproape. Şi asta nu dinspre primul plan al subiectului, repetatul abandon al mirelui în prag de căsătorie, ci din felul în care Julia, sau Maggie sau colega mea (haideţi să folosim doar numele convenţional, Maggie) se purta cu băieţii din jurul ei. O fată conştientă de impactul ei asupra sexului opus, răsfăţându-se fără emfază, cochetând cu inocenţă în micul orăşel situat nu departe de capitală. Nu era frumoasă după canoane dar atrăgea prin ochii aceia mari şi vioi, prin buzele senzuale, prin dezinvoltura trupului şi, desigur, prin zâmbet şi inteligenţă spirituală. Şi fiecare băiat era încântat să îi satisfacă un capriciu sau să îi ofere sprijinul său.

Peste ani, Maggie se agită entuziasmată de o reuşită la baseball a unui vechi amic şi în gesturile lor de bucurie, dintr-o dată, prietena ei cea mai bună, Peggy, devenită soţia vechiului amic, vede şi micul flirt. Şi o umbră trece peste chipul ei, gândind la nepăsarea cu care face Maggie gesturile acestea, ignorând posibilele interpretări greşite : Pe unde treci faci valuri. Ai un exces de senzualitate ce se revarsă asupra a tot ce este masculin şi mişcă.

Peggy îi pune în faţă proiecţia de femeie fragilă ce pare a lansa mesajul ... ceva îmi spune că am nevoie de un bărbat exact ca tine.... Este imaginea unei femei nehotărâte şi misterioase. Maggie se apără, nu vede de ce Peggy nu ar fi la fel de misterioasă, la care aceasta răspunde scurt: Nu, eu sunt căsătorită. Nu sunt misterioasă, eu sunt doar ciudată.

Maggie are nevoie de această "oglindă" şi va ţine seama de cele discutate, va începe să fie mai atentă la felul în care poate fi percepută. Iar preţul pe care îl plăteşte este să imite un ornitorinc, aşa cum, zice ea, ar face într-o zi ploioasă de tabără. Şi ce simpatic gest are apoi, ascunzându-şi gura, uşor ruşinată, cu poalele jachetei.

Întreaga desfăşurare a subiectului e declanşată de investigaţiile unui ziarist din New York, Ike Graham, care începe prin a scrie un articol muşcător despre Maggie, tipul de femeie care devorează bărbaţii, abandonându-i la altar. Faţă de replica promptă şi bine argumentată a ei, urmând codul deontologiei profesionale, conducerea ziarului, reprezentată de fosta soţie a ziaristului, îl concediază. Dar cel care are să devină viitorul soţ al fostei sale soţii, Fisher, îi oferă lui Ike posibilitatea de a descrie mai pe larg întreaga poveste.

Şi aşa ajungem să o înţelegem, o dată cu Ike, pe adevărata Maggie. Şi eu să îmi regăsesc colega... Care, plăcând un băiat, devine dintr-o dată pasionată de ceea ce pe el îl pasionează. Care cu entuziasm îi împărtăşeşte hobby-urile şi micile detalii personalizate. Ike, şi noi toţi împreună cu el, înţelegem cât de fluidă este această identificare a ei cu acela pe care la un moment dat susţine că-l iubeşte când fiecare dintre "victimele" ei declară cu certitudine că ea adoră acelaşi tip de omletă ca şi el. Fiecare este sigur pe sine, este sigur că ea chiar are aceleaşi gusturi, fără să bănuiască o clipă că de fapt ea doar mimează. Omleta e doar un semn, dar încet, încet descoperim că lucrurile sunt mai profunde. Unul dintre foştii iubiţi îşi arată cu mândrie şi melancolie trandafirul tatuat împreună cu ea, descoperind însă uimit că ea de fapt doar îşi lipise unul şi că de mult nu îl mai păstra. Şi cât de uimită este ea să vadă că dincolo de nebunia acelor ani "flower-power", Gil chiar a iubit-o cu adevărat.

Nonşalanţa cu care a manipulat sentimentele îmi aminteşte de un vechi cântec pe care îl aud şi azi în gând, cu vocea lui Dan Spătaru:

Dintr-un simplu joc,
Inima lui s-a aprins
Credeai că se stinge la loc,
Nu s-a mai stins...


Brian a devenit preot (catolic) şi la prima vedere e mulţumit de întorsătura lucrurilor după ce Maggie l-a abandonat, putând astfel să îşi descopere vocaţia religioasă. Apare calm, înţelegător, privind totul dintr-o perspectivă superioară. Dar şi el îi oferă revelaţia păstrării în suflet a detaliilor ce însemnau legătura cu ea, faţă de nepăsarea ei: De parcă ţi-ai mai aminti după atâta timp... . La plecare îi sugerează ca dacă ea devine cumva catolică să meargă, totuşi, să se confeseze la părintele Patrick.

Maggie a rămas de fapt în inima fiecăruia pentru că s-a purtat cu naturaleţe, cu dăruire, cu implicare. Cât a fost de profundă această implicare s-a dovedit abia mai târziu. De ce? Pentru că mereu s-a temut. Teama de a îşi arăta propria ei identitate, teama că nu va fi iubită şi aşa, pentru propriile ei calităţi şi nu doar pentru că mimează similitudini. De fiecare dată se trezea la oficializarea căsătoriei, avea o clipă de luciditate şi curaj când îşi dădea seama că era totuşi necunoscută pentru cel de alături şi fugea.

Ike o găseşte în pragul celei de-a patra încercări. Şi toate indiciile sunt că va recidiva. Chiar dacă Bob, antrenor de fotbal, se ghidează după psihologia sportivă şi insistă pe vizualizarea ţintei, trecând cu simplitate peste ironii, afişând siguranţă şi încredere. Dar ce poţi spune când vezi că din nou Maggie preferă acelaşi model de omletă ca şi Bob, că se entuziasmează de uriaşul rucsac pe care îl va căra spre a petrece luna de miere în Himalaya?

Ike reuşeşte să o "citească" destul de bine şi ea e intrigată de asta, el îi strică echilibrul acela amăgitor şi dincolo de micul lor război pentru dezvăluirea şi respectiv ascunderea adevărului, Maggie se schimbă pentru că este prima dată când un bărbat ajunge să o cunoască într-adevăr aşa cum este ea: cu tatăl pradă uşoară alcoolului, cu visul abandonat al designului industrial. Ea îi subtilizează notiţele pentru articol şi din lectura lor se descoperă pe ea însăşi, cade pe gânduri şi decide să discute cu el intrigată de cum este văzută, din dorinţa de a colabora spre a se impune imaginea ei corectă. Este prima lor discuţie serioasă, dezvăluindu-şi fiecare gânduri mai profunde despre propria viziune asupra cuplului. Şi este prima dată când ea punctează când vine vorba de căsnicia lui eşuată (Şi cu această declaraţie de dragoste nu ai găsit fericirea?), fără ca el să o întrebe măcar pe fosta soţie asupra cauzelor. Este o provocare de care Ike va ţine seama şi, la o şuetă, cântând la pian la trei (?!) mâini, el închide cu adevărat povestea căsniciei sale.

La petrecerea de dinaintea nunţii Peggy observă că prietena ei îl caută din priviri pe Ike, zâmbind liniştită doar la apariţia acestuia. În faţa valului de ironii pe seama trecutului de mireasă fugară. (Nu-ţi pierzi fiica... se zice la nunţi. Eu aş vrea s-o pierd! - glumeşte tatăl ei), Ike îi ia apărarea cu un toast acid: Să fiţi pedepsiţi în public pentru toate alegerile greşite! .

Şi cu asta intră şi mai mult în viaţa ei şi izbucneşte din fiecare ceea ce simte că trebuie să-i spună celuilalt, acumulări despre ceea ce se întâmplă. Cât de tare îl iubeşte pe Bob? Cât este sentiment real de dragoste şi cât nehotărâre? Îşi doreşte cu adevărat să meargă în Himalaya sau să descopere cu ochii închişi nisipul de sub picioare pe o plajă fierbinte? Nu cumva îşi doreşte ca un bărbat să ardă de nerăbdare să o trezească în zori spre a-i sorbi cuvintele ?

E primul semn al sentimentului ce se naşte în el. Când în urma pactului dintre ei merg împreună să îi cumpere rochia de mireasă, Maggie conştientizează că Ike o place cu adevărat. O clipă de graţie se mai petrece în seara defecţiunii maşinii când tot discutând ei despre cât de uşor acceptă oamenii atracţia fizică în loc să urmărească potrivirea perfectă, încercând să sară un mic gard, sunt atinşi de chiar pana diafană a acelei atracţii nerostite. Pentru că este deasupra voinţei noastre şi este minunată, face parte din incontrolabilul destin.

Altfel Maggie încercase a-i aplica şi lui o stratagemă oarecum similară, căutându-i pasiunile şi oferindu-i un disc rar şi valoros cu Miles Davis. Numai că Ike deja o cunoaşte şi este prudent. Tocmai această cunoaştere îl face să o îndrăgească deşi se poartă neutru, o lasă să îşi urmeze gândul şi doar jocul sorţii face ca la repetiţia finală din biserică el să ajungă să joace rolul mirelui iar sărutul lor să fie un rod al întâmplării şi o magie a clipei tot atât cât şi o urmare firească. Bob chestionează scurt. De când durează asta? De un minut, de câteva zile, important este că piesele de puzzle ce păreau a se aşeza definitiv sunt amestecate din nou. Acum Bob este cel care pleacă.

Cum tot erau acolo, cum tot se făcuseră toate pregătirile, Ike şi Maggie decid din priviri să se căsătorească. Am rămas numai noi doi. Rochie ai, biserică avem... Poate... Este exact stilul de cerere în căsătorie pe care îl ironizase anterior dar care, aşa cum e în viaţă, nu ştii când ţi se întâmplă ţie însuţi.

Din biserică trebuie să ieşi cu persoana iubită şi care te iubeşte.
Ce simplu pare...

Şi urmează o nouă fugă....De data aceasta dintr-un motiv inversat, ea este cea care nu îl cunoaşte cu adevărat pe el şi se teme. Dar acum, spre deosebire de celelalte cazuri, sentimentul este profund. Din îngândurarea ei este trezită de Peggy care îi desluşeşte adevărata semnificaţie a cocorilor visaţi în ajun: ceea ce interpretase a fi un V era de fapt un fragment din litera W ("wedding", nuntă) încât ei nu i-ar mai rămâne decât să alinieze restul de păsări.
- Crezi că el ar mai...?
- Eşti ageră...

Ike o găseşte într-o seară în apartamentul său (oare şi portarul blocului meu este un vechi admirator al tău?).

Maggie este alta şi ca mod de a se îmbrăca, mai feminină şi mai profundă. A venit în New York expunându-şi lucrările sale remarcate prin design. Şi vine la el oferindu-i ca o garanţie că nu va mai fugi, perechea ei de pantofi de sport. Vine cu prima declaraţie de dragoste, către omul pe care acum chiar îl cunoaşte, nu numai prin anecdoticul fapt că prenumele "Ike" substituie adevăratul său prenume, "Eisenhower". Plus "Horace". Dar mai ales vine cu frumoasele cuvinte pe care le păstrase în gând de la el: Îţi garantez că vor fi zile grele în care unul din noi sau amândoi vom dori să ne despărţim dar dacă nu îţi mărturisesc acum dragostea mea o să regret toată viaţa. În adâncul inimii mele simt că tu eşti alesul meu.

Nu sunt cuvinte magice, sunt doar rodul unei experienţe de viaţă, al eliberării sentimentului de orice altă constrângere.

Frumoasa declaraţie de dragoste se leagă de una din tulburătoarele secvenţe din Indecent proposal când fermecătorul milionar rememorează clipa de mister din tinereţe când în metrou, într-o seară, şi-a încrucişat privirile cu o fată. Când nu a îndrăznit să îi spună ceva, doar i-a căutat privirea ca atras de un magnet. A coborît în staţia sa şi de pe peron a văzut că ea a întors privirea spre el, căutându-l, urmându-l. Dar trenul s-a pierdut în tunel. Şi apoi seară de seară a mers cu acelaşi metrou, prin aceleaşi staţii, neregăsind-o niciodată. Regretul gestului inhibat l-a urmărit o viaţă.

Şi Maggie, cea care a avut doar indecizie şi teamă, acum să îndrăzneşte acolo unde simte că este dragoste. Şi are curajul să îi declare ceea ce îi place cu adevărat, de la ouăle Benedict şi până la nunta fără invitaţi şi dorinţa de a avea propriul ei cal când vor pleca de la nuntă. Ceea ce Ike nu uită.

Fie ca în această viaţă personalitatea voastră să vă adâncească dragostea!, le urează preotul care oficiază căsătoria iar eu sper să îmi revăd peste ani colega, să putem ghici amuzaţi cum preferă omleta...



 Toate articolele despre Runaway Bride


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marius Dobrin


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer