Teatrul studenţesc la Tîrgu-Mureş - Piatra

Potenţarea posibilităţilor de expresie ale spaţiului, apropierea de spectator şi închiderea perimetrului de joc cu panouri albe care limitează şi îngrădesc (scenografia: Erdély Kinga), jocul de lumini, umbre şi contururi care creează poveşti, completîndu-le apoi pe cele din cuvinte (light design: Lucian Moga), întoarcerea pe mai multe feţe a ideii de apartenenţă şi a felului în care ea defineşte vieţile celor care o caută, precum şi economia de mijloace specifice sînt coordonatele definitorii ale spectacolului Piatra, montat de regizorul Theodor Cristian Popescu pe textul lui Marius von Mayenburg, care datează din 2008.

Dramaturgul german glisează peste mai multe epoci care au marcat, în secolul al XX-lea, dezvoltarea într-o direcţie sau alta a identităţii germane, obligate să se reinventeze forţat după două războaie mondiale şi o cădere a unui zid ce a provocat reapropierea bruscă a fracţiunilor unei naţiuni divizate artificial şi care, după 50 de ani, a descoperit că are de recuperat o memorie comună supusă deformărilor. Toate acestea sînt preluate în scenă şi redate în doze mici şi concentrate într-un spectacol în care se evidenţiază în primul rînd duritatea unghiurilor şi a tăieturilor percepute vizual. Textul, în traducerea uşor pripită a Alexandrei Pîzgu, aproape că trece în planul doi, lăsînd să se observe mai degrabă construcţia de imagine. De remarcat sînt, în acest sens, spaţiile create prin împletiri de lumini şi umbre, care reuşesc să modifice dimensiunile reale ale obiectelor, funcţionînd de multe ori şi ca iluzii optice: un mare dreptunghi de umbră proiectat în mijlocul spaţiului de joc funcţionează ca masă în jurul căreia personajele stau şi discută, aşezate pe scaunele ce se numără printre puţinele obiecte concrete utilizate aici. Scaunul, însă, se poate metamorfoza la rîndul său în masă, servind drept ascunziş claustrofobic unuia dintre personajele feminine, jocul cu dimensiunile inducînd, în acelaşi timp, pe lîngă resemantizarea obiectului din scenă, senzaţii diferite: dacă spaţiul larg de la masa creată din umbre traduce într-o imagine amplă ideea de familie, pititul sub scaun trimite fără preget la claustrofobia resimţită, de mai multe ori, de cei care fac parte din ea.

În centrul spectacolului se află prezenţa umană, a cărei istorie personală (de această dată) este creionată prin întîlniri - concepute mai degrabă ca întretăieri -, prin încercări succesive de luare în posesie a spaţiului şi prin proiecţii fragile de umbre, în momentele-cheie, pe pereţii albi (umbra unui pian sau umbra unor piese de mobilier clădite unele peste altele punctează în plan vizual ceea ce personajele exprimă, de obicei cu economie, prin vorbe). Impresia de intersectare este dată şi de anticiparea scenei următoare prin momentul intruziv din finalul celei aflate în derulare, lucru care sporeşte teatralitatea demersului, articulează dinamic o construcţie în care se mizează mai mult pe tensiunea ce s-ar putea crea între prezenţele umane decît pe cea dată de un eventual ritm alert impus reprezentaţiei. În cazul de faţă, goana printre diversele perioade ale secolului douăzeci este contracarată şi temperată de impersonalitatea spaţiului, care contribuie, din construcţie, la crearea unei atmosfere de răceală calculată.

Între sentimentul de apartenenţă (redat aici prin personajele care traversează desculţe scena şi epocile) şi acela de intruziune (personajul bine camuflat, îmbrăcat în impermeabil şi încălţat cu cizme de cauciuc) se poziţionează piatra îngropată într-o epocă şi dezgropată în alta, ea fiind, pînă la urmă, singura care rezistă, singurul martor al continuităţii. Corectitudinea interpretării actriţelor Amelia Toaxen, Bianca Holobuţ şi Emilia Banciu, cărora li se alătură Adelin Ilie, este potenţată de felul în care Georgiana Ghergu şi Ioana Cheregi reuşesc să se impună ca personalităţi puternice pe scenă, sigure pe ele şi lucide în oricare dintre situaţiile pe care le au de rezolvat. Tot ele două rămîn imprimate şi pe retina şi în mintea celui care urmează să părăsească sala, datorită luminii ce se reduce treptat, fixîndu-le într-un stop-cadru final de o frumuseţe stranie.

Piatra de Marius von Mayenburg
Traducere de Alexandra Pîzgu
Regia: Theodor Cristian Popescu
Dramaturgia: Daniel Oltean
O producţie a Teatrului Studio al Universităţii de Arte din Tîrgu-Mureş, Secţia Română