Limitele dintre "atunci" şi "acum" nu sînt trasate prin bine cunoscutele separaţii de flashback, ci sînt marcate de intervenţiile la vedere, verbalizate, ale personajelor-participanţi, în special ale fostei mirese, Elisabeth, care e autoarea morală şi regizorul neîncoronat al acestei tentative (morbide) de rememorare întrupată.
În al doilea rînd, lectura scenică e dificilă pentru că forma scriiturii e fluctuantă şi înşelătoare: pare, şi la nivelul tematic-intertextual, dar şi la cel al compoziţiei strict formale, un soi de combinaţie de Cehov (domină scenele în două personaje, în care natura relaţiei se răstoarnă succesiv, cu dialoguri duel, sparte de căderi monologale, totul contrapunctat cu scene de grup ample, construite ca-n muzica de cameră - cea mai concretă trimitere pe care-aş face-o e la Platonov) cu "decadentul" Schnitzler (din Hora Iubirilor, cu senzualitatea aceea debordant-incontrolabilă, "art deco", ce devine un joc de societate asfixiant, mortal). Realismul psihologic alunecă adesea, pe nepusă masă, într-un lirism ba voit, ba accidental, verosimilitatea e bruscată, de cîteva ori, de metafora suprarealistă, satira sarcastică, cu replici de un umor scînteietor, e îmbibată de referinţe livreşti (citate din Freud, Decartes ori Mauss, trimiteri la filme celebre) şi prăbuşită, cu-n curaj aproape telenovelistic, într-un tragic pe care personajele refuză să şi-l asume, cu toate că l-au provocat. Una peste alta, avem de-a face cu povestea unui grup de oameni care "se prefac" a înscena un moment de fericire trecută, însă repetînd combinatoriu, în crescendo, minciuna, laşitatea, compromisurile, trădările şi inconsistenta lor identitate: toate îngropate / dezgropate de această iluzorie terapie psihodramatică, de grup.
Supratema teatralităţii
Radu-Alexandru Nica aplică textului un tratament dramaturgic respectuos, dar ferm, condensîndu-l prin fine decupaje ale lungimilor şi stufoşeniilor, dar şi prin eliminarea unui personaj (şi a cîtorva situaţii care-l cuprindeau) ce funcţiona mai degrabă ca trambulină de qui pro quo decît cu necesitate dramatică. O revizie mai strictă a traducerii (Alina Mazilu) poate ar fi fost binevenită, totuşi: fiindcă unele replici par greoaie, insuficient de naturale, în dinamica accelerată a piesei; iar alte soluţii sînt neîndemînatic improvizate ("agent de creştere" pentru "praf de copt", ca să dau doar un exemplu). În schimb, ca viziune, regizorul optează pentru o broderie tematică dintre cele mai complexe şi dificile, lucru care creşte exponenţial presiunea pe sarcina interpretativă, la nivelul fiecărui actor, dar şi al echipei în ansamblul său. Mai întîi de toate, spaţiul unic al acţiunii e pe cît de simplu configurat de Cristian Rusu, pe atît de vibrant polisemantic: pe scenă se află un podium care se dovedeşte, de fapt, "o altă scenă": în spatele ei, dar revărsîndu-se în boltă deasupra întregii suprafeţe de reprezentaţie secundă, un imens măr "pe rod", din care unul dintre personajele centrale (medicul Arthur) va rupe şi va mînca, adamic, un fruct, intonînd simultan unul dintre multiplele sale monoloage histrionice. În rest, abia cîteva obiecte de recuzită obligatorie (scaune, mese, nişte lăzi cu vin etc.), aduse şi scoase de actori şi de regizoarea tehnică, care bîntuie din vreme în vreme acest spaţiu de joc dublat, controlînd şi veghind asupra bunei rînduieli a spectacolului din spectacol.
Temele stratificate ale textului - frica obsesivă de moarte, căderea în timpul subiectiv, dezechilibrul dintre iubire şi sexualitate, artificialitatea construcţiei de identitate - sînt întreţesute cu delicateţe, dar şi cu hotărîre într-o supratemă, cea a teatralităţii: microcosmosul familial, cu prietenii ca martori (actori, spectatori şi parteneri), se dezvăluie pe sîrma subţire a "spectacolului de supravieţuire", înscenat cu încăpăţînare, mimat, comentat, repetat, contrazis, subminat voluntar sau involuntar, pînă la autodistrugere. Însăşi frumuseţea simplă, dar spectaculoasă a scenografiei e un soi de comentariu cu rădăcină sarcastică la adresa acestei memorii regizate. Din această perspectivă, Cometa se învecinează în adîncime cu alte spectacole mai vechi ale regizorului, care mizau supratematic pe dublarea şi chiar triplarea perspectivei, prin punere în abis (de exemplu, Nora sau Hamlet, de la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu). Cum spuneam, greutatea susţinerii acestei hore de situaţii şi relaţii complicate, niciodată descîlcite pînă la capăt, amestecînd frenetic oglinzi deformatoare, repetări exasperante ale trecutului imaginat, plonjeuri involuntare în trecutul nemărturisit - ori de-a dreptul inavuabil - cu ţîşniri nervoase ale unui prezent jalnic (al regretelor, trădărilor, ratărilor, nimicniciilor cotidiene, iubirilor imposibile sau refuzate, seducţiilor sau adversităţilor vecine cu patologicul), cade pe umerii echipei de actori. Fiecare e, simultan şi succesiv, actorul, dar şi propriul personaj, la vîrste cu potenţiale diferite, interpret, tipologie, deconstrucţie psihologică şi socială a acestei tipologii, comentator, subiect şi obiect ale propriei existenţe arătate in progress. La premiera la care-am participat, în pofida unei instalări mai degrabă lente şi niţel confuze, echipa a funcţionat coerent şi armonios, concentrîndu-se cu abnegaţie şi talent să împlinească sarcinile unei stilistici atît de dificile, fără să alunece niciodată în facilitate şi grotesc. Şi asta e cu atît mai important cu cît, pe de-o parte, spectacolul nu părea încă suficient de încălzit, iar publicul de premieră, foarte elegant altminteri, s-a dovedit destul de neparticipativ, pricepînd cu greu, abia în a doua jumătate a reprezentaţiei, miza de adîncime, ludic-satirică, a textului şi spectacolului.
Un spectacol seducător, capricios şi antrenant
În centrul construcţiei stă cuplul Elisabeth-Arthur, ea casnică bovaric filozofardă, el medic chirurg cu aură de Don Juan provincial. Mihaela Gherdan îşi conduce cu subtilitate lucidă - poate prea vădit controlată, uşor demonstrativă - partitura, mai empatică, totuşi, în scenele de conflict dramatic decît în cele de dăruire romantică. Richard Balint acoperă cu virtuozitate întregul registru al unui rol extrem de greu, lunecînd în fracţiuni de secundă de la senzualitatea grobiană, declarativă la un umor virulent sau la o ironie subţire, fiind cînd seducător, cînd sedus, învingător sau învins, cu o labilitate de cameleon şi o energie de nestăvilit. La spectacolul urmărit de mine, chimia erotic-stearpă dintre cei doi nu funcţiona însă pînă la capăt: dar e foarte posibil ca instalarea în repertoriu să crească natural tensiunea. Foarte inteligent şi rotund sînt compuse cîteva dintre rolurile secundare, toate cu iz cehovian: Greta, o actriţă de teatru la maturitate, căreia Corina Cernea îi oferă o statură aparte, remarcabilă, printr-o combinaţie subtilă de revoltă cu resemnare, responsabilitate lucidă, comentariu acid, autopersiflant şi trăirism vulcanic, conţinut, ca o oală sub presiune; Gregor, scriitorul fără operă, antagonistul excentric, dar fără sare al eroului central, căruia Şerban Borda îi construieşte cu multă fineţe suişurile şi coborîşurile, încasînd aproape cu voluptate batjocura amicilor, pentru a cîştiga apoi la puncte, cu voluptate, pas cu pas, în duelurile intelectuale şi sentimentale, declarate sau nedeclarate, cu adversarul său aparent mai norocos.
Foarte bună interpretarea lui Alin Stanciu în rolul năpăstuitului Nick, "cel-cu-n copil-în braţe", cumnatul Elisabethei, un personaj coborît direct din panoplia de cenuşii încurcă-lume ai lui Cehov. Actorul e versatil, cînd lemnos ca un Pinocchio mare, cînd elastic ca un şarpe care-şi sufocă partenera cu adoraţia sa devotată, uneori în pragul isteriei, alteori căzut în sine însuşi, cu disperare - patetică şi, totuşi, autentică. Un rol seducător (în pofida faptului că nu e foarte ofertant din scriitură) reuşeşte Georgia Căprărin în Isabel, fiica de 17 ani a Gretei, copil cuminte, dar cu pulsiuni adesea necontrolate de revoltă eliberatoare, naiv activist-ideologice, şi cu o senzualitate provocatoare, gata să dea în clocot. Conturînd o pată de culoare cu funcţie de contrapunct (cel mai adesea comic), foarte bine susţinută, e invitata specială a echipei, Irene Flamann (Nane, o doamnă în vîrstă, plină de bani, dar şi nutrind o iubire mereu refuzată faţă de eroina zadarnicei înscenări a nunţii, vaporoasa Elisabeth). Cu roluri mai puţin finisate, încă în căutare de soluţii (ori pur şi simplu mai puţin convingătoare), mi s-au părut Dania Ţinca, în ipostaza (altminteri foarte dificilă şi sinuoasă) a Annei, o actriţă de film uşuratică şi mai degrabă prostuţă, şi Anda Tămăşanu, în rolul Verei, sora mereu înţepată şi frustrată a Elisabethei, dar şi soţia pisăloagă şi dezabuzată a lui Nick.
Cometa de la Teatrul "Regina Maria" e, cred, un eveniment important, de ţinută, cu mize adînci, dar şi un spectacol seducător, capricios şi antrenant, care merită văzut şi, cred, revăzut, cu mintea şi inima deschise.
Teatrul "Regina Maria", Trupa "Iosif Vulcan"
Cometa de Justine del Corte
Traducere de Alina Mazilu; Regia: Radu-Alexandru Nica
Scenografia: Cristian Rusu; Coregrafia: Florin Fieroiu
Muzica: Alex Halka; Light design: Lucian Moga
Cu: Mihaela Gherdan, Richard Balint, Anda Tămăşanu, Alin Stanciu, Dania Ţinca, Corina Cernea, Georgia Căprărin, Irene Flamann, Şerban Borda, George Voinese