Mieluşelul TIFF-ului - Voksne Mennesker / Dark Horse / Cel din urmă va fi cel dintâi

Pe lângă filmele de mare duritate tematică prezente în festival, în speţă cele coreene, asiatice au bătut recordul anul acesta, printre care Oldboy e de departe un căpcăun cu mii de capete ameninţătoare, Dark Horse al lui Dagur Kari e un mieluşel plin de candoarea comunicării paşnice. La Cluj, filmul a obţinut premiul Cinemagia şi s-a bucurat de simpatia publicului sătul de violenţă şi cruzime. La Cannes a fost prezentat în cadrul secţiunii Un certain regard.

Voksne Mennesker (în daneză), Dark Horse (în engleză), Les jeunes adultes (în franceză), Cel din urmă va fi cel dintâi (în română), pelicula islandezului Dagur Kari (născut în Franţa) a fost filmată în Danemarca şi vorbeşte despre un fel de "lişnâi celaviec" (om de prisos) al zilelor noastre. Aici s-ar putea încheia turul cosmopolit al trimiterilor. Dar nu. Încă o trimitere: Candide al lui Voltaire ar putea fi gelos pe Daniel, eroul filmului, un artist de graffiti incapabil să-şi găsească locul în societatea în care trăieşte, într-atât e de copleşitoare impresia de tandră ironie aplicată socialului. Ca şi în vremea lui Voltaire, convenţiile sociale sunt atacate prin prisma unui personaj plin de candoare şi printr-un subiect de o simplitate exasperantă. Călătoria personajului prin deşertul existenţial este subliniată prin griurile fără sfârşit ale peliculei alb-negru, utilizate cu maximă prudenţă expozitivă. Un univers tern, cenuşiu în cele mai mici amănunte.

Daniel (Jacob Cedergren) e un iresponsabil simpatic. "Nu pot deveni tată de familie, nu citesc niciodată ziarul, nu ştiu cine este primul ministru" se plânge el prietenului său supraponderal poreclit "Bunicul". Are un Fiat 500 şi cumpără benzină pentru el într-un mic flacon de plastic. Veniturile lui nu-i permit mai mult. Legătura cu Franc, fata întâlnită într-un magazin, îl determină brusc să se maturizeze. Franc trebuie să facă un chiuretaj. În drum spre spital, circulaţia este oprită în faţa unui pod mobil ale cărui verticale ridicate în faţa lui îi declanşează revelaţia. Privindu-şi partenera aşezată pe scaunul din dreapta, imaginea fetei începe să se coloreze treptat. Cenuşiul existenţei lui de până atunci rămâne într-un fundal nedefinit. Franc are părul roşcat, zîmbeşte discret, priveşte senin înainte. Ce obstacol, în afara podului ridicat pentru moment, poate să le mai stea în faţă? Ar fi multe, fireşte. Dar candidul Daniel le înlătură printr-un gest. Nu vor mai ajunge la spital. Copilul are să se nască. Regizorul aplică în această memorabilă scenă procedeul tarkovskian din finalul lui Andrei Rubliov când griurile dispar ca prin farmec şi picturile murale prind culoare şi strălucire. Lecţia tarkovskiană a fost temeinic însuşită şi eficient actualizată.

Linearitatea poveştii este anulată de introducerea celui de al doilea plan. Acesta apare mai târziu şi fuzionează cu idila lui Daniel în momentul în care, prins în ilegalitate de poliţie în timp ce "împodobea" cu arta sa pereţii unei clădiri, "vinovatul artist", un nimeni, un periferic în conflict cu legea, este adus în faţa judecătorului. Incursiunea în viaţa judecătorului pune în evidenţă, contrapunctic, criza de conştiinţă a acestuia, alunecarea lui şi a unei întregi societăţi conservatoare spre neîncredere în reperele sociale pe care le apără cu atâta străşnicie. Scena în care judecătorul fură un instrument muzical dintr-un magazin este edificatoare în această privinţă.

Şi atunci, cine este cel cîştigat? Daniel sau societatea care a făcut din el un marginalizat? Sfârşitul interogativ accentuează problematica majoră propusă. Unele dintre secvenţele contrapunctice nu se îmbină tocmai fericit cu restul imaginilor, ceea ce prejudiciază curgerea firească a naraţiunii. Oricum, filmul aduce multă linişte în suflet.