Horile, Ateneul şi punţile dintre ele - Cântece de sărbătoare cu... Grigore Leşe la Ateneul Român, 13 mai 2014

Figură întru totul remarcabilă a muzicii tradiţionale româneşti, Grigore Leşe a adus pentru a doua oară pe scena Ateneului Român, marţi, 13 mai 2014, profunzimea străveche a horii în grumaz, într-o formulă inedită şi dezvăluind o altă latură - puternică, dar mai puţin cunoscută de publicul larg - a personalităţii sale: aceea de virtuoz al fagotului.

Într-o vreme în care crizele de tot felul, dar mai ales de identitate, par să se rezolve în România cu o felie straşnică de tradiţie - servită cel mai adesea în panouri electorale, în reclame la iaurt şi în tot soiul de mode urbane - să vorbeşti despre ce înseamnă într-adevăr folclor, străvechime şi autentic devine dificil. Riscul e să pari straniu şi demodat: un apărător exaltat al lucrurilor care aparţin unei lumi foarte diferite de a noastră, despre care cei mai mulţi nu mai au cum să ştie ceva cu adevărat, dar pe care tuturor le convine să şi le închipuie după bunul plac şi după cum dau tonul mass-media generaliste. E nevoie aici nu doar de simpla rostire a tradiţiei, ci de un gest ferm de apărare, făcut cu mână de fier. Pentru asta îţi trebuie muncă încăpăţânată. Îţi trebuie talent. Îţi trebuie răbdare. Îţi trebuie uneori dramul de nebunie care să te facă să mergi până în pânzele albe. Îţi trebuie puterea de a fi până la capăt un personaj pe cât de incomod, de contestat şi de neînţeles pentru vorbele aspre spuse pe şleau, pe atât de fascinant, de misterios şi de iubit pentru poveştile şi cântecele băsmite cu har, din grumaz şi din doruri. Grigore Leşe a adunat în peste patruzeci de ani de horit, de luptă şi de umblet prin lume toate aceste străluciri şi toate aceste caverne. Şi cum în fiecare creaţie cu care iese înaintea publicului său se dăruieşte întreg, turnat de fiecare dată în forma chibzuită a lucrurilor spuse prin cântec, s-a dăruit şi în această seară într-o poveste deplină, în cerc.

După concertul din a doua zi de Crăciun, care a pus într-o ecuaţie metaforic-muzicală straturile păgâne şi creştine din cultura tradiţională românească, Grigore Leşe a revenit pe scena Ateneului Român tot într-un timp tare: "ajunul sărbătorii numite Todorusale, [...] un timp magic, hotar între anotimpuri, când Sântoaderii - patroni ai primăverii - le învestesc pe zânele Rusalii cu puterea de a guverna vara, [...] o noapte a cerurilor deschise", explică rapsodul (pe iconcert.ro, în 14 mai 2014). Pentru că în cultura străveche pe care o vesteşte prin cântec şi al cărei purtător este prin locul naşterii şi al primilor ani de viaţă, timpul nu este liniar, ireversibil şi anost îmbucătăţit. Ci rotund, impregnat de sacru, alternând zonele slabe cu cele dense, într-o neobosită rotire în care vizitează, an de an, aceleaşi locuri, devenite repere ale vieţii tradiţionale. E limpede că lumea despre care cântă Grigore Leşe e prin definiţie altceva decât cea în care ne-a fost nouă dat sau în care am ales să trăim. O lume care fascinează prin departele ei, şi care tocmai de aceea trebuie apărată. Fiindcă ceea ce este departe, odată adus aproape, se poate deforma. Iar ceea ce fascinează, poate fi devorat prea lesne şi prea lacom. Cum se scoate această lume arhaică din hotarele ei şi cum se aduce în modernitate fără să se sfărâme a fost deopotrivă întrebarea serii şi încercarea lui Grigore Leşe de-a lungul întregii sale cariere muzicale.

"Glasul", spunea odată artistul. "Doar glasul pot să îl aduc în scenă din hori." Uneori, şi de asta se îndoieşte, dar e drumul pe care s-a jertfit şi pe care a adus atâta bucurie, aşa încât nu poate face cale întoarsă. Într-adevăr, dacă butaforiile cu iz bucolic de Tezaur folcloric sunt un mare kitsch, dacă portul popular, oricât de strălucitor, este purtat doar pe scenă şi apoi lepădat ca o mască de teatru, dacă dimensiunea ritualică a muzicilor şi a dansurilor tradiţionale se spulberă pe sticlă într-o maimuţăreală ridicolă, singurul lucru ferit de ipocrizie e glasul. Glasul horilor, cântece vechi de dor şi durere, cântate în singurătate pentru puterea lor vindecătoare asupra inimii, Glasul cu mărgele în grumaz, cu înflorituri aspre, guturale, chemate din străfundul fiinţei, care nu se învaţă la nicio şcoală. Glasul singur, atunci când este descătuşat, poate să umple o sală întreagă şi să îi vrăjească prin simplitate şi adâncime pe toţi ascultătorii. Dar lui Grigore Leşe îi plac joaca şi poveştile, aşa că îşi sprijină glasul, chibzuind în jurul lui o întreţesere de limbaje a căror substanţă comună rămâne muzica. La concertul din 13 mai 2014 au fost organistul Nicolae Licareţ, de care pe rapsod îl leagă o veche prietenie şi ansamblul Archaeus, dirijat de Liviu Dănceanu.

Se spune despre Ateneul Român că este sala de spectacol cu cea mai înaltă performanţă acustică din Bucureşti. Sunetul e miezul lui, prin urmare. Dar începutul concertului lui Grigore Leşe mi-a dezvăluit că spaţiile cu deplină vocaţie a sunetului au şi deplina vocaţie a liniştii. Şi, de aceea, a liniştirii, a desprinderii din alunecarea timpului şi din zgura zilelor. A unei plutiri care e făcută dintr-o altă substanţă. Într-o astfel de linişte, pe care nu orice public e în stare să o preţuiască şi să o păstreze, au intrat în scenă membrii ansamblului Archaeus, ocupându-şi fiecare locurile din spatele stativelor alămite, cu portative, în jurul cărora fiecare dintre ei şi-a construit, bănuiesc, viaţa. După ei, cu un bizar aer, modest şi impetuos deopotrivă, Grigore Leşe, cu aceleaşi straie largi, de inspiraţie tradiţională, pe care niciodată nu le leapădă, aşa cum nu lepezi un crez. S-a desprins din liniştea de până atunci primul cântec, un semnal pastoral frust, gutural, pe alocuri strigat, pe alocuri şoptit, purtat pe pânza notelor joase a douăsprezece fagoturi: unul - al lui Grigore Leşe, celelalte douăsprezece - ale tinerilor muzicieni intraţi în scenă în şir cuminte şi ieşiţi apoi, după cântat, ca şi cum ar fi fost o părere. Sunetul prelung şi grav al fagoturilor a fost prima licoare din ceea ce Grigore Leşe numeşte "şamanism al horilor româneşti", referindu-se la puterea vindecătoare a cântecului, dar şi la frumuseţea lui incantatorie, înrobitoare. În melting pot-ul şamanismului neaoş, chivernisit cu luare aminte, rapsodul a mai turnat răsunetul unui fluier aspru aşezat lângă sonorităţile elaborate şi complexe ale orchestrei, rezonanţele de toacă ale xilofonului, versurile îndepărtate ale doinei, recitativul băsmit al iubirii cu neputinţă de împlinit dintre Soare şi Lună, imnul latinesc interpretat de orchestră atunci când şi-a lăsat deoparte instrumentele, glasurile timide, însă armonioase ale publicului pe care întotdeauna îl face să cânte, coborând în mijlocul lui, descântându-l cu gesturi largi, neînţelese: "Şi nu lăsa, Măicuţă,/ Să pierim pe cale/ Că noi suntem fiii,/ Lacrimilor tale", păreau să se roage, cântând, câteva sute de voci în sala Ateneului Român. Concertul s-a încheiat cu o altă suflare a tinerilor fagotişti, intraţi în scenă la fel de cuminte pentru a încheia cercul deschis la început, ca într-o legare magică, de nedezlegat. Au urmat aplauze ropotitoare, aşa încât Grigore Leşe nu s-a îndurat să plece. A mai rămas singur, pe scenă, o vreme, pentru a-şi desăvârşi licoarea cu ceva poveste şi cu mult umor, într-o revărsare de dragoste şi recunoştinţă cu voite accente de neobişnuit şi hilaritate. A fost vorba de preţul biletului, de chiria Ateneului, de clopul înstruţat şi de o invitaţie adresată tuturor la Stoiceni, satul natal, pentru "omenire". Apoi a interpretat, la rugămintea sălii, Nistrule, apă vioară şi Cântec pentru Bucovina, împletindu-le cu crâmpeie din povestea propriei vieţi şi a istoriei Ateneului Român ca unul dintre locurile de căpătâi pentru identitatea culturală românească. Părăsirea scenei a fost doar o scurtă retragere, pentru că Grigore Leşe i-a poftit pe toţi în holul Ateneului, unde, cunoscându-i generozitatea, nu mă îndoiesc că discuţiile, îmbrăţişările, autografele şi poveştile au durat mult, foarte mult.

Am plecat de la concertul lui Leşe cu o linişte, cu o bucurie şi cu o mirare. Linişte, pentru că spre deosebire de cele mai multe concerte la care am mers, chiar selecte prin etichetă, aici aplauzele au răsunat doar unde şi când le era locul. Nu au violentat, snob şi nepriceput, povestea în alunecarea ei, au ştiut să tacă unde părţile curgeau una din cealaltă şi au ştiut să se audă unde se cuvenea să mulţumească şi să răsplătească. Cu o bucurie, pentru că în loc să privesc scena cu capul prăvălit pe spate de o fascinaţie pe care, în treacăt fie spus, deja mi-am trăit-o la vremea ei, am preferat să privesc în jur, prin sală: am văzut chipuri foarte luminoase, zâmbete largi, mimici luate prin plăcută surprindere, muşchi destinşi de zâmbet, frunţi descreţite, ochi strălucitori, odihnire. Şi cu o mirare, pentru că, aşa cum a spus şi Leşe într-un ropot de aplauze, "horile au ajuns în Ateneul Român". Adică o câtime de cultură arhaică, rurală, a pătruns într-un loc prin excelenţă citadin, mediu al elevaţiei intelectuale şi artistice, al rigorilor clasice. A pătruns şi nu a arătat nicidecum ruptă din peisaj, grefată, ci cât se poate de potrivită, surprinzătoare doar prin ineditul conceptului. Întru curăţirea de lăturile falsului folclor al fenomenului "dârla-dârla", ale sechelelor Cântării României, ale divertismentului "folcloric" şi ale confuziei semănate de prostituţia muzicală cu iz de tradiţie - mulţumim şi am mai pofti...!