Dincolo de orice, Antoaneta Ralian rămâne o excepţională traducătoare. A tradus din Lawrence, Henry Miller, Galsworthy, Salinger, Virginia Woolf şi mulţi alţii. Radu Paraschivescu povesteşte că, pe când era student la Litere, se întâlnea atât de des cu numele acesteia în cărţi încât era convins că Antoaneta Ralian este, de fapt, o firmă, că sunt mai mulţi oameni care traduc, căci i se părea imposibil ca un singur om să fie responsabil de atâtea traduceri, toate excelente. Într-adevăr, marele har al lui Tonci, după cum îi spun cei apropiaţi (un nume potrivit pentru o fire atât de jovială), este că ştie să se plieze pe fiecare univers narativ. Mai mult - atunci când traduce, recunoaşte ea, se gândeşte mai puţin la autori şi mai mult la cititori.
Din fericire pentru noi, Tonci a avut curajul de a ieşi din rolul de traducător şi de a-şi scrie memoriile. Întâlnim astfel o femeie cu talentul de a se întoarce după soare, chiar dacă sunt sori negri uneori (Dan C. Mihăilescu) şi de a alege binele din real. În Amintirile ei, Antoaneta Ralian vorbeşte, printre altele, despre seminarul de traduceri de la Salzburg, despre cum a fost furată în Madrid, despre noaptea petrecută cu Nina Cassian şi o sticlă de whisky, recunoaşte că a avut pile la paşaport şi că a lucrat la cenzură; tot acolo este şi definiţia perfectă, din punctul meu de vedere, al unui traducător: Am adunat cantităţi de catharsis.
Este un om cu vocaţia cratimei (Radu Paraschivescu) căci leagă lumi între ele: leagă instituţii care nu îşi mai vorbesc, culturi diferite, universurile reale cu cele ficţionale, leagă limba română de acum treizeci de ani cu cea de astăzi, care este foarte diferită. Discursul dumneaei de la final a fost savuros, plin de umor. Spre exemplu, după omagiile primite din partea invitaţiilor, îşi începe discursul prin a spune: Credeam că o să se discute despre cartea mea, nu despre mine. Nu găsesc subiect mai interesant. Încântaţi de spiritul jovial şi glumeţ al lui Tonci, publicul râde şi aplaudă, la care aceasta răspunde zâmbind: În toată cariera mea nu mi-am imaginat că voi primi aplauze la scenă deschisă.
A fost minunat. Cu o prezenţă de spirit încântătoare şi cu o minte ageră, Antoaneta Ralian a reuşit să le dea celor prezenţi sentimentul unei oaze de linişte. Noroc că această minte frumoasă şi-a pus amprenta şi în volumul lansat astăzi şi fiecare a putut pleca acasă cu o parte a Aminitirilor lui Tonci, o nonagenară.
Prefer să închei articolul în acelaşi ton cu cel al conferinţei. Cu intervenţia lui Gabriel Liiceanu, privind-o în ochi pe Antoaneta Ralian şi spunându-i: Doamnă, sunteţi ultima dragoste a vieţii mele!
