Un inspector de poliţie, interpretat cu egală exuberanţă şi reţinere de Gian Maria Volonté îşi ucide amanta masochistă. În acelaşi timp, este promovat la secţia politica a poliţiei, unde începe o largă urmărire şi supraveghere a sute de cetăţeni italieni, consideraţi anarhişti sau comunişti. Personajul îşi testează limitele puterii, oferindu-le colegilor săi indicii care l-ar putea incrimina.
Elio Petri a intrat în peisajul filmului italian ca asistent şi discipol al lui Giuseppe De Santis (Riso amaro). Concomitent cu declinul neo-realismului postbelic în Italia, Petri ajunge să debuteze. Această sincronizare va avea un rol important apropo de stilul, politica şi subiectele filmelor sale.
Este de tânăr interesat de politică şi devine membru al Partidului Comunist Italian imediat după război, pentru a renunţa la carnetul de membru în 1956, în urma invaziei sovietice în Ungaria. Interesul său politic şi predilecţia către stânga şi umanism nu îl părăsesc, chiar dacă, după ce îşi găseşte vocea de cineast, alege să filtreze această sensibilitate printr-un umor negru, uneori cinic, şi o imagerie grotescă.
Primul său film important, Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto / Anchetă asupra unui cetăţean mai presus de orice bănuială (1970), îl plasează într-un grup cu propuneri asemănătoare legate de cinema, alături de cineaşti precum fraţii Taviani, Francesco Rosi sau Marco Bellocchio. Curentul este numit de jurnalişti "Polpop", de la politic şi popular şi se referă la un tip de cinema angajat politic şi social, dar cu priză la public. Există şi o explicaţie pentru acest hibrid - în viziunea lui Petri, acest curent a apărut din cauza dispariţiei producătorilor mici, care făceau filme neo-realiste după război; cum existau însă regizori relevanţi care abordau teme sociale şi cum dezastrul politic perpetuu din Italia cerea producţii de acest gen, filmele politice nu au dispărut, dar au fost asimilate de marile studiouri. Aici apare o dilemă de ordin moral: accepţi confortul de a face un film radical fiind angajat de o corporaţie?
Cu siguranţă Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto este o reuşită, onorându-şi obligaţiile către producător prin cucerirea Oscarului pentru cel mai bun film străin şi reuşind în acelaşi timp să fie o critică asupra sistemului italian - la prima lectură - şi o cercetare pesimistă a naturii umane în raport cu puterea.
Odată cu producătorul prestigios vin şi banii, care "se văd" pe ecran - scenografia este somptuoasă, muzica este semnată de Ennio Morricone, camera urmează o adevărată coregrafie, descoperă, ascunde, distorsionează, montajul este meticulos plănuit, iar figuraţia în număr mare este pusă la lucru.
Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto are o puternică legătură cu cinemaul de gen, putând să fie cu uşurinţă încadrat ca film noir, conducând spectatorul ca o melodramă subversivă şi având ritmul unui film poliţist, fracturat, ce-i drept, de flashbackuri, momente onirice şi reprezentări expresioniste ale realităţii.
Deşi profund formal, filmul reuşeşte să critice fără să piardă din poezie, să analizeze nevoia "performance-ului" în relaţiile umane (de la jocurile erotice ale celor doi amanţi până la "jocul" pe care inspectorul îl interpretează în relaţiile cu colegii săi şi cu cei anchetaţi) şi să îi aducă un omagiu declarat lui Franz Kafka.