Multe cadre din noul film arată ca ilustraţiile de carte pentru povestea cu Percival sau Lady Godiva (fără nuditate, desigur) sau chiar foarte apropiate mai degrabă de desenul japonez din 1995 al lui Takachi, decât de Casa Disney, cu detalii romantic-gotice şi rochii medievale splendide, cu fine şi delicate broderii, atât de diferite de bufantele veşminte tipice studioului american.
Cei care ştiu şi îndrăgesc desenul Disney clasic cu Frumoasa din pădurea adormită, ecranizarea basmului lui Charles Perrault, sunt curioşi, poate, să ştie ce s-a preluat de aici, ce s-a păstrat şi cu ce vine inovator noua poveste. Se păstrează aproape identic din desenul din 1959 al lui Clyde Geronimi prinţesa blondă Aurora, rochia Maşterei ca o cală neagră, toiagul ei, aburul verde de venin al vrăjilor, corbul-ajutor, cele trei zâne ursitoare de mici dimensiuni, invocarea blestemului, dragonul.
Fiind film Disney, te aştepţi ca ochii celor foarte mici să se umple de bucurie la vederea animăluţelor de tot felul care populează cadrele şi pădurea, tipice studioului. Aici sunt mai puţine păsărele, ciute şi iepuraşi. Acum, la film digital, credeţi-mă, niciodată nu am mai văzut aşa ceva: kilometrică listă de nume pe genericul de final cu animatorii de la efecte speciale - respect! - şi unde apar creaturi noi. Amestecuri de rase, creaturi magice, imposibile, drăgălăşenii reinterpretate. Zânele nu mai sunt trei femei cumsecade, în vârstă, bonome. Într-o poveste slim şi sexy ca aceasta, făpturile dolofane nu au ce căuta. Ele sunt de data aceasta trei actriţe cu trupuri trucate digital, cu aripi şi pe model (nostim) Tinkerbell. Sunt apoi sirene de mici, fragile dimensiuni, dar care zboară fluid prin aer. Şi sunt splendizi grifoni cu coadă de peşte plutind blând peste ape (ce apariţie fermecătoare!). Piticii de aici, ca nişte păpuşele de cauciuc, caraghioşi, făcuţi special pentru grupe mici şi mânuţele lor întinse spre rafturi.
Găselniţa de acum este că Malefica este ţanţoşă, dar teribil de sexy, de frumoasă, de atrăgătoare. Nicicând - chiar dacă ăsta e trendul - răul nu a arătat mai bine. Angelina are câteva pufniri comice care îi face personajul şi mai plăcut (dincolo de uimitoare seturi de lentile colorate, de texturi de piele - inclusiv o piele de şarpe înfăşurată şic - pentru graficele, celebrele ei coarne.
În serialul tv A fost odată ca niciodată, creatorii au avut ideea să le aducă în acelaşi plan pe cele mai cumplite Maştere din basme - cea din Albă ca zăpada şi pe cea de aici, din Frumoasa din pădurea adormită. În filmul de faţă, răul nu numai că e ataşant, dulceag şi emoţionează, dar se căieşte pentru răul făcut, îl regretă cu lacrimi, se sacrifică, se transformă în semn plus. O convenţie, o găselniţă pentru copii.
Spre deosebire de animaţie, filmul de acum a mai pierdut din candoare, a câştigat în emoţie, dramatism şi şantaj emoţional, chiar şi cu riscul de a atinge uneori kitsch-ul din cauza scenografiei din pădure şi a muzicii prezente tot timpul. Dincolo de umerii Angelinei, care duce cu sine filmul, povestea de acum în 3D contează pentru îndelung elaborata scenografie, pentru cadrele încărcate de detalii. Anotimpurile şi anii se rotesc, iar pădurea este plină de flori, de ciulini strâlucind în gheţa amurgului. Ce strategie de marketing să o pui pe cea mai frumoasă femeie a planetei în rolul unui cumplit personaj demonic! Să te ia de mână, să te convingă, iar la sfârşit fetiţele să îşi dorească o păpuşică ca ea, cu coarne. O fi bine, o fi rău?
Cu ceva ecouri din Lord of the Rings şi brize din Avatar - scenele de luptă, castelul cu terase etajate, enţii călare (scene cu adevărat impresionante în 3D), planări aeriene - filmul reuşeşte să fie original. Cel puţin vrăjirea tinerilor prinţi şi purtarea lor în transă pe deasupra solului de parcă sunt scufundaţi în apă, realizare foarte plastică, interesantă, este o reuşită, un plus de atractivitate vizuală. Blestemul din basm şi animaţie nu doar se întâmplă brusc, el are aici puterea hipnotică de a conduce la inevitabil, de a chema, încă o găselniţă digitală în plus. Şi nu e de mirare, căci Robert Stromberg a ajuns la regie trecând prin munca la scenografii de film (de aici trimiterile abia simţite la Avatar) şi prin efecte vizuale (v. Master and Commander). Pariul cu sine este unul câştigat.
Genul acesta de filme fantastice, de aventuri pentru copii, de ilustrarea unor poveşti arhicunoscute, este foarte solicitant şi, în acelaşi timp, destul de limitativ pentru actori. Angelina Jolie este performantă. Ea îşi conduce personajul cu tehnică desăvârşită, e convingătoare mereu, reuşeşte să emoţioneze prin dialog, dar şi în scenele de acţiune, de luptă fizică, în scenele mici, lirice, melodramatice, să amuze, căci eroina sa negativă are de data aceasta umor. Şi, desigur, deosebit de frumoasă, în orice prim-plan. Evantaiul emoţiilor este, aşadar, larg, însă publicul îşi va aduce aminte mai degrabă de scenele statice, în poza de promovare. Şi ar fi păcat. De data aceasta, chiar e mult mai mult dincolo de trailer de descoperit. A doua jumătate a filmului este cu adevărat o desfăşurare de forţe. Nu numai creative.
Umbra trece şi, ca în legenda Camelotului şi a inorogilor, primăvara e gata să revină, să rămână.