La doar şaisprezece ani, Hazel Grace (Shailene Woodley) este o adolescentă, desprinsă parcă din Săpânţa unui Maramureş arhaic, care îşi analizează cu sânge rece propriul deznodământ. Ea se luptă cu suferinţa, cu moartea perfidă ce stă mereu la pândă. "Oamenii vor pieri", zice tânăra, "şi nimeni nu îşi va aminti de Cleopatra, Aristotel sau Mozart" - vorbe usturător de dureroase adresate lui Augustus / Gus (Ansel Elgort), o altă victimă a cancerului. Frumosul adolescent, ex-star de baschet, şi-a pierdut un picior într-o remisie a neîndurătoarei boli şi e unul dintre bolnavii care iau parte la acele reuniuni care-i ajută să supravieţuiască, încercând să sfideze maladia. Cu optimism şi spirit uşor caustic - specifice adolescenţei -, cei doi tineri se vor "duela" pe tema spiritualităţii şi a destinului. Hazel şi Augustus vor găsi împreună punctul pe care îl căutau în univers - dragostea. Amândoi descoperă cât de bine este să fii iubit, ca cineva să te vadă aşa cum eşti cu adevărat şi să fii considerat frumos. Este şansa lor să înflorească, în ciuda tuturor sumbrelor pronosticuri.
Această peliculă melodramatică vine să şifoneze puţin ideea despre romance, trimiţând mereu spectatorul către inamicul ultimelor secole: "the Big C". Bazându-se pe o distribuţie bine aleasă, cu o actriţă tulburătoare - Shailene Woodley - , folosind limbajul curent al tinerelor generaţii şi o atitudine cinico-realistă, filmul scutură puţin poveştile clişeice - love story.
Dacă acum mai bine de patruzeci de ani, spectatorii storceau batistele, suferind alături de Oliver (Ryan O'Neil), la clasicul Love Story (1970), astăzi, se zâmbeşte amar, printre lacrimi, în faţa lui Hazel (Shailene Woodley) care aşteaptă netulburată "întâlnirea dintre stele". Pelicula semnată de Josh Boone are o armă imbatabilă în faţa chinului - o actriţă tănără şi lipsită de orice artificiu. Shailene Woodley are un chip ce poate privi clar în repaus şi uimitor de frumos în mişcare, atunci când tenul ei, roz-delicat, devine aproape translucid, deşi este încărcat de canula pentru oxigen. Partenerul ei de ecran, Ansel Elgort, se străduieşte să ţină pasul cu ea, reuşind adesea, mai ales când o priveşte duios şi-i spune că "ar fi un privilegiu ca inima mea să fie sfâşiată de tine". Dialogurile pline de haz de necaz şi de gravitate îndulcesc imaginile dure din saloanele spitalelor. Însăşi metafora aleasă de el - ţigara atârnată sfidător în colţul gurii - vine să întregească tabloul naiv şi lucid în egală măsură.
Pentru a ridica povestea la rang de mit, John Green expediază cuplul în căutarea autorului cărţii favorite a lui Hazel. Tânăra îndrăgise enorm povestea despre o fată bolnavă de cancer - un roman cu final incitant. Pentru a scoate spectatorul de sub presiunea durerii şi-a peisajului ei, realizatorii trimit cuplul într-o mini-expediţie la Amsterdam, în căutarea scriitorul Peter Van Houten. Hazel îţi dorea cu ardoare să afle ce se va întâmpla cu celelalte personaje ale cărţii, după ce eroina dispare (răpusă de cancer), încercând astfel să-şi proiecteze viaţa propriilor ei părinţi. Willem Dafoe oferă câteva momente comico-tragice în dialogul purtat cu cei doi adolescenţi veniţi tocmai de peste Ocean pentru a-l întâlni. Alcoolic, cu aspect de Dr. House, scriitorul îi dezamăgeşte, dar contribuie indirect la sudarea cuplului. Bucla scenaristică - hoinăreala printr-un Amsterdam umed, dar romantic -, întăreşte discursul motivaţional, de bază. Vizita la casa Annei Frank este încă un motiv în plus pentru a învăţa să preţuieşti lumina soarelui şi micile bucurii ale vieţii - dorinţa de-a supravieţui cu orice preţ.
Şirul dezamăgirilor va fi completat şi cu episodul în care cel mai bun prieten al lui Augustus, Isaac (Nat Wolff) îşi pierde definitiv vederea şi, odată cu ea, iubita care-i jurase dragoste pentru "totdeauna". Loviţi de aceeaşi maladie, cei trei adolescenţi, par să semene cu personajele pornite în căutarea Vrăjitorul din Oz. Aceşti marginali inimoşi îşi vor păstra spiritul treaz până în ultimele cadre din cele 126 de minute ale peliculei. Trioul evocă intensitatea vieţii aflate în cursa contracronometru cu întunericul veşniciei / morţii.
Imaginile sunt permanent susţinute de o coloană sonoră (OneRepublic, Charli XCX, Ed Sheeran, STRFKR, M83, Lykke Li) ce te face să crezi că, uneori, ecranizările pot fi mai bune decât romanul de la bază. Pe ecran, se derulează cadre cu tot arsenalul unor adolescenţi (tipic americani): haine din piele, sneakerşi, jocuri video, trofee sportive, dormitoare perfecte, dar, mai ales cu SMS-uri afişate în animaţii colorate. Toate vin să contrabalanseze teama şi durerea aflate în surdină.
Cu un titlu ce îl parafrazează pe marele Will, din Julius Caesar ("The fault, dear Brutus, is not in our stars / But in ourselves, that we are underlings."), The Fault in Our Stars este un film eficient în a demonstra că, uneori, poţi lupta şi cu ceea ce e "scris în stele", fie şi cu preţul unor lacrimi.
Regizor: Josh Boone
Scriitor: John Green / Scenarist: Scott Neustadter, Michael H. Weber
Operator: Ben Richardson / Producător: Marty Bowen, Wyck Godfrey / Monteur: Robb Sullivan
Distribuţia: Shailene Woodley (Hazel Grace Lancaster), Ansel Elgort (Augustus Waters), Nat Wolff (Isaac), Willem Dafoe (Peter Van Houten), Laura Dern (Dna. Lancaster), Lotte Verbeek (Lidewij Vliegenthart), Sam Trammell (Dl. Lancaster), Mike Birbiglia (Patrick)