Am putut vedea astfel Leonce şi Lena, de Georg Büchner, recent montat de Vlad Cristache la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila. E al treilea lui spectacol la Brăila: a debutat aici, în 2010, cu Peer Gynt, apoi a pus Poveşti de familie - ambele, spectacole foarte bune. Vlad Cristache lucrează mult (în Bucureşti a făcut, între timp, Crize şi Urîtul - la Comedie, Volpone - la Mic), e în vervă, e entuziast, iar spectacolele sale păstrează, deocamdată, o anume candoare nejucată, poate chiar a vîrstei, vizibilă şi expusă aproape programatic în Leonce şi Lena. Departe de interpretarea lui Tompa, de exemplu, în care accentul cădea pe înfruntarea dintre formă şi fond şi unde actorii jucau marionete, Cristache are o viziune solară asupra textului: înfăţişează trezirea, descoperirea iubirii, bucuria pură în faţa spectacolului vieţii, punînd actorii să joace firesc şi să rostească limpede acest text uluitor de modern care, în montarea aceasta, poate fi ascultat şi înţeles.
Personajele evoluează într-un decor (Vlad Turturica) simplu, populat cu obiecte hazlii, unele supradimensionate (musca, telefonul, balonul), care sugerează un univers al copilăriei - colaborarea regizor-scenograf e veche, funcţionează bine, dar riscă şi déjà-vu-ul. Candoare exprimă, poate prea manierist, prea declamativ, dar cred că potrivit intenţiei regizorale, Constantin Cojocaru (Valerio), cu zîmbetul său înţelegător lipit pe faţă, radiind bunătate prin toţi porii. Şi tot candoare transmite Ionuţ Vişan (Leonce), amestecată cu umor, cu ironie (care nu degenerează niciodată în sarcasm) şi cu uimire - tot ce i se întîmplă e minunat, merită să trăieşti. Un actor foarte bun, capabil de exprimări foarte diferite (un cu totul alt temperament arăta în Kostea, din Pescăruşul montat de Andreea Vulpe), actor care a crescut cu fiecare rol în care l-am văzut. Foarte exact şi în armonie cu jocul lui Vişan e Valentin Terente (regele), buni în intervenţiile lor sînt curtenii. Păcat că Ramona Gîngă (guvernanta) şarjează excesiv, iar Corina Georgiana Borş (Lena) rămîne într-un supărător registru superficial - neajunsuri cu atît mai mari cu cît contrastul cu jocul lui Ionuţ Vişan, faţă de care trebuia făcut acordajul, e evident. Un spectacol inegal, dar frumos şi care confirmă evoluţiile ascendente ale lui Vlad Cristache şi Ionuţ Vişan. Începe bine directoratul lui Lucian Sabados la "Maria Filotti".
Deloc solară, în schimb, viziunea lui Alexandru Dabija din Suflete moarte de N.V. Gogol (dramatizarea lui Bulgakov), spectacol al Teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti. Sarcasmul şi cinismul lui Dabija servesc bine privirea necruţătoare a lui Gogol, o potenţează şi imaginează un pandemoniu, o galerie de figuri groteşti, caricaturi de oameni - fiecare personaj e sinistru, încarnează unul sau mai multe defecte, dacă nu e prost, e corupt, e rău; din figurile astea nu răzbate nici o lumină.
Spectacolul e conceput ca o suită de scenete, majoritatea înfăţişînd cîte o negociere a lui Cicikov. Şi cum răul e ubicuu şi diavolul ia orice înfăţişare, actorii schimbă personajele, fiecare înfăţişează o faţă a lui Cicikov, avînd posibilitatea să facă mai multe compoziţii, chiar în travesti, şi să-şi dea măsura. Rezultatul e un foarte frumos spectacol de actori, o joacă rafinată şi de bungust, cum a mai făcut Dabija în ultima vreme. Cu excepţia lui Ilie Gâlea, cam cabotin şi neauzindu-se nici din primele rînduri, şi a Mihaelei Popa, foarte ştearsă, toţi ceilalţi sînt excelenţi - trupa de la Ploieşti e foarte bună. Cuceritor, cu o vervă molipsitoare e Ion Coman, în Nozdriov, dînd drumul unui şuvoi nestăvilit de vorbe, într-o continuă agitaţie; nu mulţi actori sînt convingători cînd joacă beţivi - Ion Coman este. O compoziţie extraordinară, inclusiv fizică, face Ada Simionică - o babă bigotă şi avară. Joacă adusă de spate, tot îndreptîndu-se şi aplecîndu-se continuu, ca un val (dar, în travesti, e şi Cicikov). O paletă largă de posibilităţi arată Clara Flores - un Cicikov autoritar, energic şi o Sonecika retardată, ahtiată să se mărite. Un travesti plin de haz face Florentina Năstase, pe post de ginere fătălău al lui Nozdriov; schimbă apoi registrul, în Cicikov. Foarte buni, de asemenea, Cristina Moldoveanu (o slujnică înfiptă, dar şi o aristocrată plină de ifose), Karl Baker (singurul Cicikov firesc, neşarjat) şi Ionuţ Vişan - complet diferit aici faţă de spectacolul de la Brăila. Ca de la majoritatea spectacolelor lui Dabija, şi de la acesta se iese cu o minunată stare de bine.
Al doilea spectacol cu care a venit Teatrul "Toma Caragiu" a fost Omul care-a văzut moartea de Victor Eftimiu. Nu mi-e prea clar de ce se tot pune textul acesta mediocru (se joacă, de mult, şi la Naţionalul bucureştean), dar spectacolul lui Cristi Juncu e curat şi arată o altă faţă a regizorului, pe care mulţi îl asociază numai cu dramaturgia americană contemporană. Or, nu e deloc aşa. Cristi Juncu a reuşit să împrospăteze un text prăfuit şi să scoată din el cam tot ce se putea. Andu Dumitrescu a construit o scenografie aparent clasică, dar cu abateri amuzante de la normă: pereţii sînt plini de portrete ale viitorului primar, dar toate îl înfăţişează peste ani, cu favoriţi albi pe care acum nu îi are; rama cea mai mare, centrală, e cadrul unui ecran pe care sînt proiectaţi mereu peşti înotînd (nu e un citat din Radu Afrim, ci o referire la pasiunea pentru pescuit a lui Filimon). Unele secvenţe sînt jucate mut, cu mişcări exagerate, sacadate de film mut, în timp ce textul apare scris pe partea din faţă a scenei. Piesa asta nu mai poate fi jucată azi în adevăr, asumată pînă la capăt, actorii ar deveni ridicoli, n-ar fi credibili.
Aşa că Juncu a ales o cheie ironică, cu referiri subtile la alte texte (în lipsa unui termen mai bun, săi spunem postmodernism), care fac deliciul spectatorului avizat. Din păcate, nu toţi actorii susţin ideea şi spectacolul are momente lungi de cădere, în care ritmul se rupe. Dezamăgitori mi s-au părut, şi aici, Ilie Gâlea, în rolul (întins, important) al farmacistului Leon, şi Mihaela Popa (Alice, fiica lui Filimon). Nici lui Cristian Popa (George), nu-i prea reuşeşte compoziţia. În schimb, un rol foarte frumos face Ion Radu Burlan (Alexandru Filimon), o combinaţie interesantă de individ din topor, bun la suflet, dar şi avid de glorie, şmecher şi gata de matrapazlîcuri. Îi dă replica Oxana Moravec (Raluca Filimon), energică, expresivă - o actriţă stăpînă pe mijloacele sale. Un personaj complex, nuanţat face Bogdan Farcaş (Vagabondul), deşi nu foarte limpede ca intenţie (vina e mai degrabă a textului): un escroc inteligent, inventiv, lucid, dar şi sentimental şi bun la suflet. Oricum, un spectacol plăcut care merită văzut.