Poker. Singurătate în trei

Poker nu este un spectacol pentru împătimiţii jocurilor de noroc; nu este nici pentru cei care le înfierează, cu sclifoseala specifică moraliştilor. Cred, mai degrabă, că se adresează, în primul rând, spectatorilor ca mine, indiferenţi sau ignoranţi, ce n-au explorat nici în imaginaţie această lume absconsă care, sub ameninţarea excluderii, te forţează să-ţi scindezi propria fiinţă. Noi, cei din afară, încasăm cel mai bine lovitura emoţională a răsturnării de situaţie, amăgiţi iniţial de confortul unei distanţări iluzorii. Noi realizăm, la sfârşit, că empatizăm cu un destin faţă de care ne-am crezut neutri.

Dramatizarea după romanele lui Bogdan Coşa, Poker şi Poker. Black Glass, semnată de Adriana Hăgan, reuşeşte, cu o remarcabilă ingeniozitate a soluţiilor scenice, să exploateze pasajele introspective din cele două cărţi, imaginând, în acelaşi timp, o situaţie limită încărcată de teatralitate, care justifică discursul confesiv al personajului. Astfel, conflictul lui Tudor Zarul cu oamenii sârbului Ianis (printre care şi trişorul Bob), prezentat în primul volum al (deocamdată) incompletei trilogii şi abandonat de scriitor într-o zonă a speculativului, devine aici declanşatorul tramei. Protagonistul este închis în pivniţa mafiotului şi supus unei terori psihologice pe care o depăşeşte prin sfidarea constantă şi, pe alocuri, impetuoasă a celor care îl sechestrează.

Probabil că cele mai frapante aspecte la montarea Letei Popescu sunt ritmul alert şi dinamismul jucăuş; reprezentaţia este cu atât mai intensă şi mai tensionată cu cât acţiunea pare mai redusă şi mai înghesuită spaţio-temporal. Mi se pare, deci, extrem de inspirată opţiunea regizorală de a-l diviza pe erou, de a-l prezenta într-o formulă tripartită (interpreţii fiind Valentin Oncu, Paul Socol şi Doru Taloş) care, pe de-o parte, accelerează pulsaţiile spectacolului, iar pe de alta stratifică personajul prin accentuarea condiţiei schizoide pe care o impune un joc ca pokerul. De altfel, romanul justifică o atare găselniţă artistică prin devoalarea confuziei identitare şi a dedublării la care te obligă viaţa de noapte, cu numeroasele ei tentacule ilicite, dar şi prin autoportretul pe care şi-l face Tudor Klein, insistând că sufletul bărbatului este "tricameral".

Recunosc, prima senzaţie pe care am avut-o, după ce s-au stins toate luminile, a fost ceva foarte imprecis, pe muchia dintre panică şi iritare. Într-un întuneric deplin, inconfortabil, care parcă te claustrează în sala de la Reactor, Tudorii sunt aruncaţi de nişte mâini invizibile în spaţiul de joc, bâjbâind prin beznă cu brichetele aprinse; trei camere de supraveghere urmăresc, simultan, mişcările disperate ale prizonierului (cu toate cele trei avataruri ale sale). Atmosfera sufocantă este şi profund egalizatoare. Spectatorii se trezesc şi ei închişi, urmăriţi, izolaţi cu totul de lumea exterioară. Mişcarea camerelor, însoţită de un bâzâit lung, este exasperantă, aproape chinuitoare. Ulterior, când scena se luminează, începe o confruntare a protagonistului cu nişte indivizi absenţi fizic, dar a căror influenţă este cât se poate de reală, datorită tensiunii pe care o creează camerele de supraveghere şi sentimentul acut de batjocură, suportat de erou. Acesta din urmă nu monologhează; el se află într-o permanentă comunicare cu Ianis şi cu Bob, singura miză, pentru ambele tabere, fiind umilirea sistematică a adversarului. Evident, raportul de forţe este în defavoarea lui Tudor. Cinismul vag amuzat şi persiflarea întregii situaţii, pe care le joacă, din orgoliu, protagonistul, lasă loc unor accese de vulnerabilitate, ce dezvăluie, treptat, complexitatea morală a acestuia. Este memorabilă, în special, scena în care, de undeva din afara încăperii, se aude o muzică veselă. Disperarea prizonieratului lasă loc, atunci, unei luări peste picior de o asemenea forţă dramatică, încât îţi îneacă râsul, la fel cum hohotelile batjocoritoare ale interpreţilor par să sfârşească într-un plâns nervos.

După ce uşa se deschide în sfârşit, cât se poate de firesc, personalităţile tânărului par să se reconcilieze. Până în acest moment, ele au existat împreună, dar s-au ignorat reciproc. Acum, după un salt temporal, interpreţii documentează declinul lui Tudor prin recompunerea unor fragmente disparate de amintiri, ce schiţează traseul personajului de la eliberarea sa din cămăruţa lui Ianis şi până în prezent, când băiatul are 25 de ani. Acestea sunt evenimentele din Poker. Black glass, în care prăbuşirea psihică a Zarului este radiografiată la fel de fracţionat.

Mi se pare incredibilă complementaritatea celor trei actori. Printr-o foarte fericită (şi aproape miraculoasă) simbioză, ei sunt, într-adevăr, părţi ale aceluiaşi întreg. Din punctul meu de vedere, pur subiectiv, versiunea lui Paul Socol este cel mai riguros construită. M-a amuzat şi m-a emoţionat, aproape concomitent, stilul de joc care îmbină vulgaritatea matematic dozată cu o ironie ludică, detaşat-zeflemitoare. Totuşi, atât Valentin Oncu - căruia i se ghiceşte deznădejdea sub impasibilitatea demonstrativă pe care încearcă s-o afişeze -, cât şi Doru Taleş - care jonglează mereu cu extremele afective ale eroului - se integrează perfect în această construcţie dramatică, dominată de persoana lui Tudor Klein.

Într-un cadru scenografic minimal, excelent adaptat la spaţiul Reactorului, spectacolul Poker vorbeşte, cumva, cam despre toate frământările primei tinereţi - de la însingurare până la dependenţa emoţională, trecând prin amoruri ratate, pierderi definitive, traume majore şi deziluzii cotidiene, supradimensionate de lentila autoizolării. Nu este, deci, o poveste despre poker, ci una în care, printre altele, se joacă şi poker. Nu este o lecţie de viaţă, nu are un caracter pilduitor. Nu pleci acasă ştiind cine eşti, sau cine ai putea fi. În cel mai bun caz, însă, te alegi cu câteva întrebări sâcâitoare şi cu un nod în gât; şi, mai ales, cu convingerea că teatrul independent din România este un organism viu, în permanentă dezvoltare şi conectat la realitatea noastră cea de toate zilele.

Poker
Dramatizare după romanele Poker şi Poker. Black Glass de Bogdan Coşa
Distribuţie: Valentin Oncu, Paul Socol, Doru Taloş
Dramaturgia: Adriana Hăgan
Regia: Leta Popescu
Proiect al Asociaţiei Reciproca, realizat la Reactor de creaţie şi experiment, Cluj-Napoca.