Mirarea în faţa iubirii - Mariana Buruiană

Pe Mariana Buruiană am văzut-o întâia oară în Patima, în chiar anul premierei - 1976. I-am reţinut candoarea şi emoţia cu care - în grai bănăţean - recita o poezie în faţa unei săli de teatru pline. Apoi aveam să o revăd în filmul lui Mircea Veroiu, Sfîrşitul nopţii. Tot o ingenuă. E o studentă cuminte care, la un moment dat, îşi întreabă retoric colega de cameră dacă are rost să vrea să se-ntâlnească cu cineva despre care ştie că nu o va aştepta toată viaţa. Abia aici, ca şi în Ţapinarii (pe care l-am văzut mult mai tîrziu), îşi trăia viaţa personajului "pe dinăuntru", iar nu "în afară", aşa cum - avea să afle de la Andrei Blaier, care o distribuise în serialul Lumini şi umbre - se întâmplă în teatru.


Despre personajul ei din Ţapinarii a scris - în anii '80 - regizorul lor, Ioan Cărmăzan: "Oltea, prin chipul Marianei Buruiană, juca uimirea, buimăceala în faţa vieţii care îi oferise destule umilinţe. Şi totuşi, pe chipul tânăr rămânea intactă bucuria şi mirarea în faţa iubirii...Căci ce altceva e ea decât o oglindă-matrice în care toţi ceilalţi ţapinari îşi căutau chipul, viaţa lor, femeia lor, aia ştiută sau neştiută - aia care poate îi aştepta să se întoarcă. ... Pentru toţi ceilalţi ţapinari, chiar şi pentru iubitul ei, Oltea devenea Mireasa. O mireasă a pădurii, pe care actriţa o interpreta cu candoare şi înţelegere, cu duioşie şi reculegere... Cu ceva din sufletul ei pur la acea vîrstă a intrării în viaţă."


Apoi, în vara lui 1983, am urmărit-o - în format widescreen - alături de Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă, Vasile Muraru şi Bogdan Stanoevici, în Melodii la Costineşti. Aceeaşi fragilitate, acelaşi aer copilăros, de data asta, cu un plus de umor. Tot atunci, regizorul Mircea Veroiu o distribuie din nou, în Să mori rănit din dragoste de viaţă. Personajul Mariei - scria actriţa în 1983 - "n-are nimic aparte, există la un loc cu celelalte personaje. Din împletirea vieţii ei cu destinul celorlalte personaje rezultă o poezie aparte. Un fel de exaltare specifică tinereţii. Dacă s-ar putea, aş juca numai asta: vieţi care se mistuie în pasiunea unui ideal, a speranţei, personaje care trăiesc, iubesc, luptă şi mor pentru o idee; mi se pare esenţa a ceea ce aş dori să fac în această artă."
A urmat un rolişor în Singur de cart de Tudor Mărăscu, alături de Dragoş Pâslaru. I-am revăzut, peste ani, în adaptarea TV după Ciuta lui Victor Ioan Popa, în Drumeţ în calea lupilor şi, din nou la TV, în Domnişoara Christina (regia: Viorel Sergovici). Sfâşierea personajului din Ciuta exprimă tocmai exaltarea tinereţii şi mistuirea în pasiunea unui ideal. Ultima mare întîlnire cinematografică a Marianei Buruiană s-a numit Figuranţii, în regia Malvinei Urşianu, la sfîrşitul anilor '80 - o tânără flautistă cu "origine nesănătasă", în anii "obsedantului deceniu". De atunci datează şi rolul de pe scena Teatrului Bulandra, cel din Uriaşii munţilor, despre care Cătălina Buzioanu, regizoarea spectacolului, spunea că "îl va juca în viaţă, toată viaţa".


Într-unul din numerele revistei Cinema (4 / 1985), actriţa Carmen Galin a schiţat, în câteva cuvinte, portretul Marianei Buruiană: "Un soi de alint blond, o mirare aproape albastră, dar deloc infantilă, un mers fragil pe o sfoară nevăzută, într-atât de albă şi gesturi controlat necăutate, bătând în violet; o ingenuă mult dramatică sub ochii râzăreţi care-şi schimbă culoarea odată cu sufletul şi toate astea într-un trup micuţ, întors într-o încăpăţânare de doamnă-domnişoară, de Julietă sau Ioana d-Arc. Aşa o văd eu pe Mariana Buruiană şi pe care o aştept să fie mereu ea, tot mai ea până la consacrare. Şi asta aş fi vrut eu să scriu despre această actriţă, tânără şi minunată, ivită ca o bucurie pentru noi ca spectatori, câteodată parteneri, aşteptată, poate, promoţii întregi. Asta aş fi vrut să-i scriu. Atât de fapt, cât o senzaţie, cât o dedicaţie, cât o încercare de poezie sau portret. Pentru mine, poate, era destul. Era dovada unei impresii puternice pe care am avut-o ori de câte ori am urmărit-o pe scenă, începând cu Julieta din spectacolul Cătălinei Buzoianu, trecând prin spectacolele de la Piatra Neamţ sau cele de la Bulandra şi prin filmele prin care niciodată nu a trecut, ci a fost. Mă bucură să o văd, să o aud, mă încântă semnul de personalitate, semnul de maturitate artistică, de noutate. Dar, poate - nu poate, sigur! - m-am gândit că ea merită mai mult. Nu neapărat mai multe vorbe, dar măcar această justificare a mea de acum, când nu spun nimic în plus, însă declar că dacă admiraţia mea faţă de talentul ei s-ar măsura în rândurile scrise de mine în această revistă, ar trebui să dau peste cap toată paginaţia... Promit să o fac peste un timp, să mă întâlnesc tot mai des şi tot mai temeinic cu talentul acestei actriţe numită Mariana Buruiană."

Prea multe întâlniri nu au mai fost (am mai văzut-o, pe viu, în Danaidele lui Silviu Purcărete şi în Visul unei nopţi de vară, în regia lui Liviu Ciulei), însă confesiunea actriţei din interviul acordat Evei Sârbu, în 1987, e vie şi astăzi, la aproape 20 de ani de la retragerea sa din viaţa teatrală şi cinematografică: "Aştept maturizarea, dar nu o maturizare care înseamnă neapărat înăsprire, necruţare, închiderea în tine, neînţelegerea celor din jur, ci limpezire. O simplificare a lucrurilor dinăuntrul tău pe care cu linişte să le poţi recunoaşte a fi alte tale. Să te cunoşti şi să te accepţi cum eşti."