Franciza cu roboţi-maşini de care a auzit orice băieţel cât de mic merge acum mai departe. Numărul 4 este regizat tot de meseriaşul Michael Bay, care de data aceasta pare fără limite. Scene dure de acţiune, lupte pe viaţă şi pe moarte filmate ca la carte de aproape şi în ralenti, efecte mii şi explozii la fiecare două secunde. Şi, desigur, maşinării complicate, machete grandioase în forme uluitoare şi diverse, numai bune pentru a-ţi dori o colecţie acasă.
Michael Bay, regizorul filmelor de superacţiune - The Rock, Armageddon, Pearl Harbor - reuşeşte mereu să ia ochii cu sutele lui de efecte, de explozii care-i asigură încadrarea la creator de blockbustere, chiar şi aşa, de categorie B.
După reuşita comedie Pain & Gain cu Mark Wahlberg, regizorul american apelează iar la vedeta cu muşchi pentru rolul principal. Şi acesta reuşeşte cu bine să ducă mai departe aventurile maşinilor care se transformă în roboţi (şi invers).
Poate că filmul ar fi arătat altfel cu un operator diferit, pentru că acesta de aici face exces de filmare cu camera tremurată din mână pentru plus de tensiune, efect, din păcate, contrar. Şi, desigur, cu siguranţă, dacă ar fi avut sub cele aproape trei ore sinucigaşe, când atenţia spectatorului se pierde pe măsură ce luptele furibunde de fierăraie abundă, exploziile îşi pocnesc efectele luminoase şi sonore, iar clişeele stau claie peste grămadă.
Mă rog, dincolo de astea (plus - atenţie!, dacă mergeţi la IMAX, sub niciun motiv să staţi în primele patru rânduri, mai bine mergeţi la alt film!!!), ia să vedem, cu bune şi cu rele, noi şi vechi, ce ne aduce acest gigantic număr patru al francizei.
După cum s-a înţeles, protagonistul nu mai este Sam Witwicky, adică Shia LaBeouf cu figura lui mirat-concentrată de băieţel. Mark Wahlberg, cu braţele sale atât de lucrate, îl înlocuieşte la ţanc. Iar aici el este deja tată de jună copilă ("pantalonii tăi se scurtează în fiecare secundă" - na) şi în cea mai mare parte a acţiunii pe calapodul personajului lui Tom Cruise din Knight and Day - porneşte eroic în urmărire, în plină acţiune şi chiar când este fugărit are timp de discuţii comice cu partenerul de cadru, trage vârtos cu pistolul automat din orice unghi şi de pe orice tip de vehicul.
Însă marea găselniţă a filmului nu sunt oamenii, ci titanicii roboţi, Bay migăling la fiecare, i-a umanizat mult de tot, muuuult mai mult decât în 3 - Transformers: Dark of the Moon -, ba, îi transformă acum în Kelly's Heroes, fix omagiu al celor de acolo, ca nişte puşcaşi marini cu mitraliere, inclusiv Oddball-ul cu gură bogată şi trabuc în barbă al lui Donald Sutherland din filmul clasic din 1970.
Mai dens ca celelalte, cu mult mai multe pretenţii de profunzime mistică (gen Prometheus - cine pe cine a creat), filmul te bombardează cu detalii vizuale, fără să aducă (faţă de mult mai reuşitul 3, din punctul acesta de vedere) emoţia, empatia. Pe măsură ce luptele şi încleştările (infinit mai multe acum) între roboţii răi şi cei buni se multiplică, dispare emoţia, interesul, atenţia susţinută, bucuroasă a spectatorului.
Michael Bay pare că a luat aici de peste tot, într-un mix pentru gusturi şi vârste diferite. Este ferma, acel "acasă" provincial cu lanul de porumb al lui Superman, relaţia (comică) tată-fiică adolescentă (care se dovedeşte co-pilot de curse sub acoperire), pregătirea lentă a poveştii în prima jumătate, ca să lase finalului bubuitul de tunet, patriotismul viguros, strict pentru americanii atenţi la steagul lor fluturând, roboţi giganţi, mult mai colosali şi mai flexibili decât în Pacific Rim, atac exact pe schema eroică de la finalul din The Last Samurai, armele tip StarGate, oraşul (mai ales partea chineză) desfăşurat strategic, turistic, tradiţional, magnific, tabere ca în Planet of the Apes (de altfel, răul de aici, Lockdown, chiar are faţă de primată).
De data aceasta, roboţii care se asamblează din maşini arată diferit. Pot să fie ca nişte dinozauri, să aibă proprii lor roboţi - câini de pradă, răii să fie neapărat maşini-prototip de lux. Şi Bay îşi strânge grupul metalic, aidoma The Dirty Dozen, ca The Magnificent Seven porniţi să salveze nu satul, ci lumea toată.
Uluitoare cu adevărat sunt însă navele alien, machete originale în formă de melc, cu casele rotitoare metal luminos. Zborul lor în formaţie - o scenă de forţă, de mare impact vizual. De asemenea, confruntările în oraş, cu absorbţia metalelor - da, un vapor în aer te umple de mirare în 3D agresiv. De asemenea, cursele-urmărire între roboţii aceştia cu forme umane sau animaliere, cu mii de îmbinări şi detalii (faţa unui om ştearsă de o maşină!), cursele prin Marele Canion, felul cum acum roboţii se repliază înapoi în maşini. Filmat din ce în ce mai strâns, cu bun suspans şi multe gros-planuri, numărul patru al francizei aduce inovator şi sunetele de torpilă de submarin ţiuind periculos la impact.
Nava alien, o minune de arhitectură digitală, machetă regală, cu amănuntele de anime, umple de multe ori cadrul şi ochii spectatorului, chiar şi aceluia care nu e fan.
În ciuda lungimii şi a finalului cu lupte ce par fără sfârşit, cu multe momente când filmul dă impresia că s-ar încheia, filmul lui Bay reuşeşte să se strecoare cu bine şi printre întrebări profunde despre viaţa în univers, dincolo de cele despre prietenie, camaraderie, onoare şi loialitate din celelalte ale seriei. Roboţii de aici au suflet (Scânteia electrică din piept), se ROAGĂ pentru prima oară de oameni să nu fie decimaţi. Cadrele cu ei sunt pline de simboluri, de mesaje grafice, pentru a înduioşa, a convinge.
Trecând peste faptul că e un film mai mult pentru băieţei, peste scenele cheesy de la începutul cu ferma, în lumină de apus, cu gâze zburând romantic în aerul serii, sau peste glumiţele cu robotul care are trabuc ori cel cu paraşută cu pelerină (metalică) fluturată în vânt ca a lui Matrix, sunt multe puncte de interes aici.
Proiect gigantic, cu enorme desfăşurări de forţe de efecte speciale vizuale şi sonore, de machete, cascadorii şi explozii plastice, filmul cu numărul 4 încununează cu bine o franciză îndrăgită.