Cuvîntul "revoluţie", inclus în titlul românesc al filmului (Planeta maimuţelor: Revoluţie), nu are ce căuta aici, aşa cum, totuşi, încă mai avea ce căuta în episodul unu (Rise of the Planet of the Apes), ale cărui imagini culminante cu Golden Gate Bridge năpădit de maimuţe-cobai - un underclass sătul să se mai lase exploatat în laboratoare - păstrau oareşice conotaţii de revoltă socială. (Episodul din 2011, pilot al noii serii, poate fi considerat un remake liber al Cuceririi planetei maimuţelor / Conquest of the Planet of the Apes, episodul patru din seria iniţială, demarată în 1968; asta în timp ce ambele episoade ale noii serii alcătuiesc un prequel-in-progress al filmului din '68, arătînd cum a ajuns Terra în starea în care o descoperea acolo cosmonautul jucat de Charlton Heston.)
În fine, acţiunea celui mai nou episod se desfăşoară după 10 ani de la năpădirea podului din San Francisco de către acel subcetăţenet simian, pe care injectarea cu un ser minune îl săltase, pe scara evoluţiei, cu două-trei trepte cruciale mai aproape de oameni. (Unele maimuţe deveniseră capabile s-o şi rupă pe englezeşte). Între timp, omenirea a fost aproape nimicită de un virus creat în laborator. Dacă ciocnirile maimuţe-oameni din acest episod aduc mult mai puţin decît în alte episoade a scenarii fantasmagorice de revoltă socială, asta e din cauză că scenariştii au ales să desfiinţeze societatea. Lupta se dă aici între două tabere de supravieţuitori (oamenii adăpostiţi în ruinele oraşului San Francisco şi maimuţele adăpostite în pădurea de la marginea lui), pe care cineaştii le echilibrează moral în cel mai safe-umanist mod cu putinţă - în sensul că ambele tabere conţin atît pacifişti buni, cît şi elemente belicos-negative, însă prevăzute scenaristic cu explicaţii traumatic-biografice ale încrîncenării lor.
Sursele unei bune părţi - care este şi partea cea mai puternică - din imageria filmului rămîn însă politice: scenografia de război civil, cu baraje şi maşini arzînd, sau grafica explozivă, de poster agitatoric, a unui cadru precum acela în care Koba (elementul belicos din tabăra maimuţelor) trage în oameni cu două mitraliere deodată, ridicat în scările calului său, pe un fundal nocturn-urban-incendiar. Evocatoare e şi imaginea maimuţelor cu labele pe marmura crăpată din incinta primăriei, iar numele lui Koba e el însuşi un ecou - a fost porecla lui Stalin. Dar rezonanţa asta e doar o chestiune de mici pocnitori - povestea maimuţoiului Koba, de pildă, nefiind nici pe departe dezvoltată prin analogie cît de cît riguroasă cu vreo naraţiune despre Revoluţia Bolşevică, nu contează că-l cheamă aşa. Lucrînd pe o idee de SF care aproape că n-are cum să nu producă semnificaţie politică, realizatorii au venit cu un mega-spectacol garantat să zgîndăre şi să agite la minimum din acest punct de vedere, totodată captivînd la maximum. La capătul acestui demers de depolitizare rămîne însă un film plin de asumpţii neexaminate, conservatoare sau direct retrograde din punct de vedere politic - în privinţa rolurilor de gen, de pildă (atît la oameni, cît şi la maimuţe, ce e important se transmite de la tată la fiu, misiunea mamei, după naştere, reducîndu-se la a fi grijulie), sau în privinţa a ceea ce face din cineva un lider bun.
Dawn of the Planet of the Apes rămîne un bun cripto-western "de fort asediat", în care, deşi "ai noştri" (homo sapiens) ies bine, simpatiile noastre sînt direcţionate în mod susţinut către "celălalt"; ce-i drept, un "celălalt" prevăzut de cineaşti cu aceleaşi valori tradiţional-familiste, pacifiste şi paroliste la care se presupune că aderăm şi "noi" - totul spre liniştirea "noastră", deşi nu chiar cu preţul disneyficării lui totale. Nişte desene animate create pornind de la jocul unor actori filmaţi în carne şi oase, maimuţele vorbitoare nu sînt antropomorfizate în asemenea măsură încît să nu mai fie fioroase deloc, dar disneyficate tot sînt - de pildă, deşi umblă în pielea goală, organele lor genitale absentează discret, cu învoire.