Ofelia! (între Shakespeare şi Ion Creangă)

Ofelia, îţi mai aduci aminte de mine? Ne-am văzut acum o lună-două, la tine la hotel; veniseşi la Bucureşti pentru Festivalul de Comedie, în D'ale Carnavalului al lui Silviu Purcărete. Eşti o actriţă super tare. De câţiva ani, eşti şi foarte cunoscută, atât datorită rolurilor, cât şi premiilor primite (printre care două UNITER şi un Herald Angel). Interviul pe care mi l-ai dat este al ţ-şpelea din cariera ta nu foarte lungă, dar impresionantă. Totuşi, sunt sigură că mă ţii minte. Pentru că aşa eşti tu. Nu dai interviuri, ci stai de vorbă. Te deschizi, încrezătoare, şi te implici în conversaţie. Iei totul în serios.

Ofelia Popii, numele tău vine pe jumătate de la Shakespeare şi pe jumătate de la Ion Creangă. Când am intrat în incinta hotelului, credeam că am greşit adresa. Părea un complex industrial dezafectat, cu ţevăraie ruginită, câini vagabonzi, tot tacâmul. Dar după câteva minute de mers am găsit hotelul - o oază de lux într-un deşert mizer. La ce etaj stăteai tu? La 5, parcă. Noroc că mi-ai spus dinainte şi camera, pentru că în hotel nu e semnal mai deloc. Sun la uşă şi mi se deschide. Văd întâi şi-ntâi un apartament luxos - un living uriaş, cu mobilă deschisă la culoare şi tapet bej cu imprimeu fleur-de-lys din catifea neagră. De-a dreptul impunător. Abia apoi îmi cobor privirea şi te văd şi pe tine - micuţă, îmbrăcată într-un halat alb prea mare pentru tine şi cu un turban din prosop tot alb. Îţi stă bine aşa, proaspăt ieşită din duş şi nefardată.

Încerc să-mi imaginez cum arătai acum mult timp, dormind în gara din Cluj - veniseşi de la Bucureşti, unde picaseşi examenul de admitere la teatru, şi te pregăteai să fii admisă la facultatea de teatru din Cluj. Bine, tu nu ştiai asta atunci. Ştiai doar că nu ai bani de cazare şi că în seara aia o să dormi în gară. Apoi te-a luat în gazdă o doamnă în vârstă şi s-a rugat pentru tine şi pentru ceilalţi tineri pe care îi găzduia. S-a rugat eficient, din câte se pare.

Bun, şi ai terminat facultatea la Cluj, apoi ai venit la Sibiu. După premiera spectacolului tău de debut, regizorul Silviu Purcărete a venit la tine şi te-a întrebat ce părere ai despre Pilaf. Probabil că el se referea la spectacolul lui, Pilafuri şi parfum de măgar. Tu i-ai răspuns că nu suporţi pilaful, pentru că mama ta îţi tot trimitea de acasă de la Arad pilaf de mâncare. Cred că totuşi nu s-a supărat prea tare, pentru că apoi te-ai văzut trecută în distribuţia piesei. Apoi ai tot lucrat cu domnul Purcărete, la Cumnata lui Pantagruel, Metamorfoza, Faust, Lulu, Călătoriile lui Gulliver, D'ale Carnavalului şi filmul Undeva la Palilula. Eu zic că se potriveşte ceva între voi, cum se potriveşte între Tim Burton şi Johnny Depp, Alexandru Dabija şi Marcel Iureş etc. Tu zici că "a şi fost potrivit de domnul Chiriac" (directorul teatrului Radu Stanca din Sibiu, unde lucrezi), "că dacă eram într-un teatru în care domnul Purcărete n-ar fi venit, puteam eu să mă potrivesc oricât...!" Aşa e.

Îmi place mult cum joci tu Miţa Baston. Rareori văd un personaj feminin de Caragiale atât de asumat. Îmi explici că domnul Purcărete a insistat să nu alunecaţi în vreunul din cele două registre devenite deja clişeu - răcnetele de mahala sau "Miticii" lui Pintilie. Personajele din D'ale... trăiesc o veritabilă tragedie, "colcăie de viscere" dar devin amuzanţi (ne amintim de comicul de situaţie, din materia de şcoală generală...?) pentru spectatorul neimplicat.

Am fost să văd Faust la Sibiu acum vreo 3-4 ani. În sejurul acela am mai văzut o piesă (pe principiul "tot suntem aici, hai să vedem tot ce se poate vedea"). Nu mai ţin minte absolut nimic despre a doua piesă, pentru că toată noaptea am visat Faust. E un spectacol făcut să te bântuie. Un ziarist spunea că "în Faust, poţi simţi prezenţa lui Mefisto pe scenă chiar şi atunci când el nu e acolo". Acum, vorbind cu tine, Ofelia, înţeleg şi de ce. Când lucrai la personaj, nu ştiai spre ce te îndrepţi şi-ţi era foarte bine aşa. Aveai încredere. Ai pornit să-l construieşti pe Mefisto nu de la gesturi şi expresivitate corporală, aşa cum ar părea, ci din interior. Din starea sa, din nemulţumire, din tristeţe, din senzaţia lui acută de singurătate şi conştiinţa faptului că nu este întreg. Spui că este chiar cel mai puţin corporal rol al tău de până acum. Asta e bine, pentru că înainte erai un pic nemulţumită de faptul că erai cunoscută în principal datorită expresivităţii tale în mişcare. Dacă te-ai fi bazat mai mult pe exterior în construirea lui Mefisto, riscai să-ţi alunece personajul, să-l pierzi, să nu ai stabilitate. Aşa, ştii că indiferent de forma ta fizică, "personajul e acolo, e OK".

Felii este un ceas elveţian. Şapte roluri, o singură actriţă - tu. O încântare. Ţi se pare mai greu chiar decât Faust, deşi e mai mic ca amploare. Pentru că ai responsabilitatea întregului spectacol pe umeri, probabil. Şi pentru că nu primeşti de la partener. Primeşti de la public, ce-i drept, dar asta în plan secund. În timp ce joci, ne simţi pe noi, spectatorii, dar nu cât să te distragem.

Simţi, totuşi, cum răspundem la ceea ce vedem pe scenă. Cum simţi şi din aplauze dacă spectacolul a ieşit bine sau nu. Asta e foarte important pentru tine. Te ajută să nu te culci pe o ureche. Apropo de culcat pe o ureche, eu nu am găsit critici nefavorabile la adresa ta. Mă asiguri că au existat. Uneori întemeiate, despre lucruri care ştiai că "scârţâie" - criticile astea te-au bucurat. Ai primit, însă, şi critici cu care nu ai fost de acord. Mai mult, sunt genul de afirmaţii care, în loc să aibă ca scop o evaluare obiectivă, pe anumite criterii, şi îmbunătăţirea piesei, emană o... ură cel puţin neprofesionistă. "Criticile ar trebui să iubească arta asta, să iubească teatrul", îmi spui. "Se simte când o critică este făcută cu dragoste şi când este făcută din dragoste de sine a celui care scrie (...) asta mi se pare că nu încape." Nu înţelegi cum pot fi exprimate criticile în termeni de tipul "mi-a plăcut aia". Şi nu înţelegi cum se pot exprima criticii care nu au citit textul piesei respective. Sigur că nu sunt toţi aşa. Sigur că există şi critici de teatru buni.

Dar nu te-ai oprit numai la teatru. Îţi doreai mult să joci şi în film. Uite că ai jucat. Ai deja trei roluri până acum. Ţi-a plăcut, aşa cum te aşteptai. Nu ştii să-mi explici exact diferenţa dintre teatru şi film, pentru că încă n-ai putut lucra destul de consistent în cel de-al doilea domeniu. Dar, în mod clar, în film trebuie, pe de o parte, să fii mai "în interiorul tău", mai asumat, iar pe de alta, nu e nevoie de o mare stabilitate interioară, pentru că totul se succede cu repeziciune.

Ai superstiţii, şi îndreptăţite. De vreo două ori ai vorbit, crezi tu, prea mult despre ceva înainte să se întâmple, şi apoi nu s-a mai întâmplat. Asta te-a durut. Chiar recent. Preferi să râzi amar şi să "ţii". Ca actriţă, nu simţi că ai avea altă condiţie faţă de colegii tăi bărbaţi. Cu toţii munciţi pe brânci. Crezi, totuşi, că actorii sunt mai apropiaţi de latura lor feminină decât restul bărbaţilor. Ei trebuie să aibă mereu sensibilitatea la îndemână, s-o menţină sângerândă, gata să fie scoasă la suprafaţă dacă este nevoie.

Ofelia, tu eşti calmă. Eşti senină. Nu ai neliniştea aia bolnăvicioasă a artiştilor. Pentru că dai totul pe scenă. Din punctul ăsta de vedere, ai o existenţă ideală. La "job" poţi (şi trebuie) să scoţi tot, toate angoasele şi energia. Aşa că acasă poţi (şi trebuie) să te relaxezi, să faci ce te bucură: "Nu fac ceva ce să-mi provoace neplăcere sau chin. Şi cred că dacă am trăi aşa am fi cu toţii mult, mult mai fericiţi." Bine, probabil că dacă ai fi contabilă şi ai buchisi cifre opt ore pe zi, altfel ar sta treaba cu viaţa ta personală... Ai fi "agitată, cu aventuri". Aşa, însă, îţi canalizezi perfect energia în ficţiune.

De obicei, fericirea vine la tine nechemată. Te bucură lucrurile care nu se străduiesc să te bucure. Ţiţi-checi (transcriere fonetică, n.r.) te face fericită. E un ghem de blană pe care l-ai cules cam acum un an, când filmai. E o pisică, model tigrişor cu gri. "Atâta-i de drăgălaşă, de numa'..." Te plimbi pe afară şi aştepţi vara. Chicoteşti şi te foieşti pe canapeaua mare când îţi povestesc, la rândul meu, despre motanul meu gras. Îţi place când simţi că aparţii undeva, că ţi-ai găsit locul. Se întâmplă pur şi simplu. Îţi place că întâlneşti oameni ca Heti sau Lia Bugnar. Te simţi bine lângă ei.

Îţi place mult de Heti Stürmer. Ziceai mai demult că e un om căruia "îi poţi mirosi sufletul". La 72 de ani, e un scenograf neobosit. Te îngrijorează cât de activ este, dar el nu poate altfel. Tot el a văzut în tine ceva atunci când nu te ştia toată lumea. Încerci să mi-l povesteşti, dar Heti trebuie simţit, ascultat, văzut. Nu poate fi descris cu precizie. Îmi vorbeşti aproape liric despre Heti, cu privirea pierdută în tine, căutând cuvinte, expresii potrivite şi plastice. Poate a rămas acolo ceva din eleva care scria poezii la persoana I masculin şi le ţinea numai pentru ea. Încet-încet, ai lăsat poezia în urmă... aproape. Câte o expresie fugară aminteşte, din când în când, că nu ai fost străină de ea.

Nu mai e timp. Îmi dau seama că trebuie să te pregăteşti şi tu, că diseară ai spectacol. Aş mai sta mult de vorbă (cred că şi tu la fel), dar ştiu că, dacă te mai ţin, o să începi să te gândeşti la spectacol şi n-o să mai fii aici. Aşa că închei. Îţi urez succes diseară, iar tu te rogi la Doamne-Doamne să fie bine. Eşti un pic îngrijorată pentru că spaţiul Operei din Bucureşti, unde veţi juca acum, e foarte diferit de spaţiul vostru de la Radu Stanca. N-ai de ce. Îmi spui că-ţi place fusta mea galbenă, "modernă". Eşti încântată când îţi mărturisesc că e foarte veche, că a purtat-o şi mama în tinereţe. Îţi place galbenul, dar crezi că îi stă mai bine unei tipe brunete. Şi sandalele mele îţi plac. Mie-mi place cum îţi vine cu halat şi cu turban din prosop (între timp, ţi l-ai dat jos ca să se usuce părul blond), dar nu-ţi zic, că o să crezi că fac mişto de tine.

La despărţire, ne-am pupat pe obraz. Nu mă aşteptam, dar a venit firesc. Când ne-am întâlnit, nu ne-am pupat, dar acum putem, că ne cunoaştem. Doar am povestit despre pisicile noastre.

... A ieşit bine spectacolul, să ştii. Nu s-a auzit foarte bine în rândurile din spate, dar e OK. Ti-am dat un SMS de laudă şi bun-rămas după spectacol. Mi-ai răspuns imediat. Mi-ai mulţumit şi m-ai pupat şi prin SMS.