Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Revizorul

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Revizorul - o oglindă


iulie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cînd, în 1883, Gogol îi mărturisea unui prieten dorinţa de a scrie o "istorie şi o geografie universală", Revizorul era deja terminat de multă vreme (decembrie 1835). Chiar dacă această grandioasă lucrare nu a fost niciodată finalizată, personajele gogoliene şi situaţiile în care le-a pus autorul sînt cu mult mai mult decît o frescă istorică. O relatare banală a unor fapte adevărate nu i se potrivea, însă o istorie a prezentului, de o acuitate a invectivei întotdeauna actuală, da.

Spectacolul de la Teatrul "Ioan Slavici" din Arad (premiera: 22 iunie 2014) este o punere în scenă a unui Gogol uimitor de actual, care se suprapune perfect peste tot ceea ce azi ne înconjoară. "Mă uit în jur şi ceea ce văd este doar prost gust, mitocănie (...) prostie, incultură, aroganţă tîmpă", observă tăios regizorul Laurian Oniga.

Decorul este sobru (Doru Păcurar), regizorul preferînd scenografii de o simplitate austeră. Şi cînd spun asta mă gîndesc la ambianţa esenţializată a ultimelor lui spectacole (Conul Leonida faţă cu Reacţiunea de I.L. Caragiale, Tartuffe sau Impostorul de Molière de la Teatrul Naţional din Cluj ori Domnişoara Nastasia de G.M. Zamfirescu de la teatrul arădean); în expunerea ideilor el nesimţind nevoia de artificii, de grandios. Aici, o pasarelă-punte acoperită cu un covor roşu - servind de loc unde se aşterne un pat luxos pentru aşa-zisul revizor, astfel secretele şi intimităţile fiind mai aproape de noi - pătrunde adînc în sală peste hăul fosei descoperite. Pe marginea ei se află oglinzi de machiaj, cutii cu pudră, roşu de obraji, fond de ten ş.a., iar pe scena goală, o masă somptuos îmbrăcată, încărcată cu bucate. Ceea ce atrage atenţia sînt scaunele din jurul mesei. Tapisate cu brocart argintiu, semn al unei (oarecari) bunăstări - sîntem doar în imperiul ţarist / contemporaneitatea îmbogăţiţilor mitocani - au înălţimi şi dimensiuni diferite, în funcţie de personajele care se vor cocoţa pe ele. Ciclorama albă, luminată din spate, va servi de ecran de proiecţie a umbrelor aflate într-o vizită virtuală prin aşezămintele urbei.


Din burta scenei, ca urcînd din infern, îşi fac apariţia, pe rînd personajele. Mai întîi, inspectorul şcolar Luka Lukici, apoi judecătorul Leapkin-Teapkin urmat de epitropul aşezămintelor de binefacere Zemleanika şi de dirigintele poştei Şpekin. Ei se aşează tacticos, îşi potrivesc oglinzile şi îşi văcsuiesc feţele cu un strat gros de fond de ten şi pudră alburie. Cu măştile albe, personajele nu mai pot fi recunoscute ca atare, într-o realitate imediată sau raportate la un anume timp, trecut sau prezent. Cu excepţia lui Zemleanika, înveşmîntat în alb ("puritate" căutată pentru un personaj delator prin excelenţă) toţi ceilalţi poartă negru, culoare menită să şteargă contururile, să ascundă, să ajute la topirea în decor, la furişarea, la prelingerea de-a lungul pereţilor (costumele: Indre Colta). Pe aceeaşi scară, pe care urcă cei patru - simbol al gloriei deşarte şi al ambiţiilor, al intereselor meschine - urcă şi primarul Dmuhanovski. Preocupat, el citeşte cu voce tare scrisoarea prin care este anunţată sosirea în urbe a unui personaj important din capitală. Cei cinci se aşează la ospăţ într-o scenă a co-meseniei, dar nu aşa cum o vedea părintele de la Rohia, întru eliminarea răului, a asperităţilor dintre oameni, ci, dimpotrivă, a accentuării, a permanenţei, a perenităţii lui. Culmea e însă că toţi sînt liniştiţi. Mănîncă, beau, pun la cale planuri de primire a revizorului. Liniştea lor contrastează puternic cu vestea total neliniştitoare întrucît un revizor, prin funcţia lui este acela care controlează, verifică aplicarea legii, or aici ea este din plin încălcată. Însoţind clipă de clipă acţiunea scenică, acordeonul lui Ilko Gradev - foarte bine inserat şi în tragica poveste a Nastasiei (Domnişoara Nastasia de G.M. Zamfirescu) - punctează, urmăreşte, intensifică, nelinişteşte, angoasează. Peste muzica insinuantă răzbat abia ghicite grohăituri de porci; sînt proiecţii ale faunei umane care invadează scena.

Odată cu apariţia lui Hlestakov, graniţa dintre este şi s-ar putea să fie, dispare. Minciuna începe să se confunde cu viaţa. Cu maximă flexibilitate, călătorul venit din Sankt-Petersburg se adaptează uimitor de rapid la situaţia cu care ajunge să se confrunte în acest tîrguşor de provincie. Hlestakov are vocaţia înscenărilor, a actelor regizate. Printr-un gest de maiestate venit parcă în prelungirea preţioasei sale "mantale" petersburgheze împodobită cu fireturi de aur, el îi pofteşte mereu pe servilii lui interlocutori, să se aşeze. Să devină (şi) mai mărunţi. La început, cei patru administratori ai înşelăciunii se cocoţaseră pe scaunele înalte din jurul mesei bogate: lipsiţi de greutate, ei încearcă să o compenseze într-un fel. Hlestakov îi umileşte, dar ei doresc, în fond, să fie umiliţi. Numai astfel, în scenariul lor interior, vor putea trece neobservaţi de revizia care i-ar zbura din posturile ocupate. Şi-atunci atitudinile lor devin tot mai supuse, spinările tot mai cocoşate, mai încovoiate, sărutînd cu sfinţenie locul unde netrebnicele ploşniţe din hanul insalubru au îndrăznit să pişte cu nesimţire pielea fină a nobilului oaspete.

Ceea ce acest spectacol vrea să scoată în evidenţă cu asupra de măsură este imensa, nemărginita, nemuritoarea prostie care învăluie minţile; o delăsare a fiinţei, obnubilare a conştiinţei. Un diavol scăpat din tenebre vine să-şi exhibe, expună, impună idealurile, în fapt, complexele. Asistăm astfel, la o adevărată metafizică a prostiei, la o plonjare pînă în cele mai adînci straturi ale imbecilităţii. Hlestakov are nevoie de minciună ca de aer şi asta din dorinţa de a ascunde lipsa de conţinut, forma goală, fantoşa. Remarcabil este tabloul încremenit în uimire al ascultătorilor, cînd în delirul oratoric, falsul revizor se laudă nu doar că e prieten la cataramă cu Puşkin, ci şi că a publicat multe opere: Nunta lui Figaro, Norma. Minte în speranţa că avalanşa de minciuni vor deveni realitate.


Sorin Calotă în Hlestakov face ca îndărătul personajului său să crească o fantomă uriaşă, creată de patimile celor care se învîrt bezmetici în juru-i. Nepăsător şi amuzat, el intră în jocul "primirii plocoanelor". Suma creşte tot mai mult, iar impostorul pleacă în goană, dispare ca o umbră în ceaţa de el creată. Hlestakov îi înşeală pe toţi, dar din interpretarea actorului lipseşte tocmai dimensiunea cosmică a minciunii din care acest personaj se hrăneşte.

Primarul lui Ovidiu Crişan (de la Teatrul Naţional din Cluj) este onctuos, deşănţat în umilinţele asumate benevol, gata să ungă "osia" pentru a nu-şi pierde osul de ros, atît de asiduu păzit de politicienii din toate timpurile. În fabuloasa scenă a halucinantei şi învălmăşitei povestiri a lui Hlestakov, vedem cum prin ochii actorului se perindă, una după alta, gradat, stările sufleteşti ale personajului: "citim" uimirea cu iz de ploconeală, apoi spaima urmată de uluire, de frică şi, în cele din urmă, de teroare cînd "vede" extraordinara societate căreia împăunatul filfizon, cică, îi aparţine, păşind în saloanele selecte cu nonşalanţa unui prinţ.

Pe covorul roşu al zeilor momentului păşesc cei patru bravi funcţionari. Ei sînt interpretaţi de patru remarcabile actriţe (oare în spatele alegerii lor să fi stat gîndul ascuns că parşivenia minţii de femeie se potriveşte ca o mănuşă acestor personaje sau, pur şi simplu, că prostia, linguşeala, inconsistenţa nu ţin de sex, ci au o fiinţialitate androgină?). Mituirea se face pe "scîrţîit" de acordeon, fiecare pas al celor patru fiind urmărit muzical într-o cadenţă exactă, de ceasornic. Judecătorul (Dorina Darie-Peter), om al "dreptăţii", nu îndrăzneşte să privească nici o clipă în ochii lui Hlestakov lăsînd să-i cadă, ca din întîmplare, nişte bani, aşa... Dirigintele poştei (Angela Petrean-Varjasi), mereu cu o sticluţă de băutură în buzunar, după o duşcă dată pe gît, pe ascuns, prinde curaj şi începe să scoată bancnotele din toate buzunarele şi chiar şi din şepcălia ce o poartă pe creştet. Directorul şcolii (Mariana Tofan-Arcereanu) se apropie cu mers şovăielnic, împiedicat, înspăimîntat peste poate. Abia îşi poate aprinde o ţigară, şi asta ascuns după pălăria ce-i acoperă faţa. Zemleanika (Oltea Blaga) - matahală decrepită, fantasmă urieşescă a ticăloşiei, trivialitate perfectă - este cel mai "unsuros" dintre ei. El îşi apropie conspirativ scaunul de Hlestakov pentru a-l informa în amănunt despre toate cîte au fost puse la cale: este turnătorul de meserie. Scenele sînt de un comic savuros, surprins şi redat cu măiestrie de cele patru actriţe.

Ambiţia Annei Andreevna, soţia primarului, care visează să ajungă o mare doamnă este admirabil definită de Liliana Balica. Actriţa reuşeşte să contureze cu mult umor grotescul personajului. Femeia puţin trecută, devine brusc interesată de avansurile amoroase ale galantului domn din capitală, fiind dispusă să treacă foarte uşor peste statutul de femeie foarte măritată.

Roxana Sabău, în fiica primarului, îşi desenează personajul din gesturi mărunte, care surprind cu exactitate dorinţa domnişoarei visătoare, dornică de a fi luată în seamă de acelaşi domn, dar mereu pusă la colţ de o mamă prea autoritară.

Cuplul Bobcinski (Robert Pavicsits) - Dobcinski (Dan Covrig) este conceput de cei doi actori în nota servilismului, al lipsei de caracter, dar şi al goanei după senzaţional. Într-una din epistolele sale, Gogol descrie procesul de creaţie al eroilor: "Luam un defect de-al meu şi îl urmăream într-un om de alt rang (...) căutînd să-l înfăţişez ca pe un duşman de moarte (...) îl urmăream cu răutate, cu sarcasm, lovindu-l cu tot ce-mi cădea la îndemînă". Gogol şi-a transformat eroii în instrumentar de chirurg genial - bisturie cu ajutorul cărora viaţa este despicată, ca un cadavru pe masa de autopsie.

La final, Dmuhanovski ne apostrofează: "De cine rîdeţi? De voi rîdeţi", iar cei patru slujbaşi îşi reiau locurile de la începutul spectacolului şi, aşezîndu-se în faţa oglinzilor, se demachiază. De undeva, nu se ştie de unde, coboară o stranie apăsare. Ceva din destăinuirea lui Gogol, după ce Revizorul a văzut luminile rampei, apare aici şi acum: "Simt o stare ciudată şi parcă o greutate pe suflet... O operă a mea, chiar a mea, mi s-a părut dezgustătoare şi absurdă (...) Sînt mîhnit, nespus de mîhnit".

Revizorul de N.V. Gogol
Traducerea: Sică Alexandrescu şi Babriela Leonte
Regia: Laurian Oniga
Decorul: Doru Păcurar / Costumele: Indre Colta / Light design: Lucian Moga /Muzica: Ilko Gradev
Distribuţia: Ovidiu Crişan (Teatrul Naţional din Cluj-Napoca), Liliana Balica, Roxana Sabău, Mariana Tofan-Arcereanu, Dorina Darie Peter, Oltea Blaga, Angela Petrean-Varjasi, Dan Covrig, Robert Pavicsits, Sorin Calotă, Oana Kun, Carmen Butariu, Constantin Florea, Călin Stanciu, Ilko Gradev
Data premierei: 22 iunie 2014.



 Toate articolele despre Revizorul


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Eugenia Sarvari


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer