Third Person este o poveste rotundă. Şi poate ideea (originală?) aici că ficţiunea există doar atunci când o gândeşte, o creează cineva. Ficţiunea în ficţiune, cartea în film, film în film aşa cum regizorul s-a mai jucat şi în The Words. Să spunem că filmul de faţă nu e o variaţiune, ci doar o căutare intensă pentru cineast a ideilor de interes.
Mici cioburi de poveste se înşiră în faţa noastră ca un joc de puzzle colorat şi frumos, provocator, cu multe piese. Încă de la început, de la prezentarea tuturor personajelor şi până la final, când ne luăm rămas-bun o dată cu scriitorul de la ele, acestea vor fi mai puternice decât realitatea. Care, oricum, scapă şi ea subiectiv printre degete.
Reacţii lente, foarte realiste, ca-n viaţă, fără muzică şi fără gesturi rezolvate în montaj rapid, de film, personajelor de aici (ca şi celor din cartea ce se scrie) li se dă voie să respire, să existe în linişte, să tacă, să stea pe gânduri. Şi imaginile se leagă, te ţin curios. Povestea se poate dezvolta oriunde, oricum. Aştepţi.
Regizorul este maestru - a dovedit-o cu premiatul Crash - în montarea emoţionantă de poveşti, în film postmodern care se joacă cu cronologia. Tuturor personajelor li se dă voie să se descopere, să se explice, să se desfăşoare. Aproape egal. Desigur, se dovedeşte până la urmă că regizorul (scriitorul din film?) e mai interesat de unele decât de altele, pentru că unele poveşti au mai multe scene, mai mult timp, mai multe accente.
Cei care au văzut independentul Burning Palms găsesc aici asemănări. Episoade diverse, respectiv capitole, multiple poveşti intersectate sau nu, cu personajele care să aibă - sau nu - legătură unele cu celelalte. Şi, mai ales, elemente mici, bizare, rezolvări uşor perverse la fiecare cuplu, care lasă fiecare scenă în suspans, suspendată în aer respiraţia spectatorului, ca la romanele foiletoane ori serialele tv poliţiste. Unele personaje rămân misterioase fix până la final, altele încep să devină repede transparente (mai ales, în special pentru spectatorii români, vezi partea cu ţiganca şi banii).
Haggis însă ocoleşte clişeele, demontează înainte de explozie, deturnează sensurile, răsuceşte mersul aşteptat în schimbul unor căutări nu atât strict narative, cât emoţionale, umane. El îşi alcătuieşte iar o distribuţie eclectică şi, chiar dacă rezultatul nu mai este electric, ca în Crash, multe scene îi ies datorită actorilor. Olivia Wilde, care îşi oferă aici şi nudul, nu numai chipul frumos concentrat, Mila Kunis în rol interesant de compoziţie, cu trecerile cele mai grele prin diferite stări, Kim Basinger pe care camera încă o iubeşte, o caută, îi mângâie chipul matur, Adrien Brody cu figura lui de câine bătut, aici cu părul dat peste cap, cucerind cu uşurinţă nu numai graţie rolului de perdant (scena lui de dragoste, cu camera filmând deasupra patului, grafică, plastică, foarte frumoasă). Şi, desigur, uriaşul (la propriu) Liam Neeson navigând cu forţa-i frustă prin acest păienjeniş al ideilor şi sentimentelor. El este personajul principal, creierul, creuzetul celorlalte şi, acum în ipostază rară, romantic-ironic-erotică (cu scenele de nuditate cu tot) îşi îmbogăţeşte cu această încercare de schimbare evantaiul personajelor proptite în filmele de acţiune. Actorul avea nevoie de aşa ceva.
Şi, să nu uit, la început, Riccardo Scamarcio, de care mi-era dor, pe care nu l-am mai văzut în ceva de la frumosul Mine vaganti sau To Rome with Love. Între personaje, între actori există bună chimie, care îi face credibili, de urmărit cu plăcere în desele planuri medii.
Lent, dar cu replici reuşite, isteţe, filmul îşi găseşte ritmul cu tempo de tango şi fiecare piesă de puzzle intră în locul ei. Muzica şi umorul vin când şi când, atât cât trebuie, salvând şi ducând mereu mai departe o poveste foarte dramatică, dar spusă blând. Poate că pe unii tocmai lentoarea o să-i scoată puţin din sărite, pe mine, recunosc, tocmai această călcare apăsată prin fiecare scenă şi poveste, pe îndelete, mi-a plăcut mult. Toate acestea dau o tristeţe anume, mai ales că, fără să o numească vreodată în cuvinte - nici regizorul, nici scriitorul - singurătatea oamenilor (şi camerele lor de hotel) şi disperarea fiecărui personaj îşi cântă căutările neplânse.
Un film îngrijit vizual, fără stridenţe, chiar dacă are personaje pitoreşti, care, printre poveştile de dragoste - de toate felurile - reuşeşte să vorbească în şoaptă şi despre discriminare, inadecvare, eşec, culpă şi asumarea ei.
Şi, exact ca în viaţă, nu ca în filmele tipice Hollywoodului, exact când adevărul este rostit şi recunoscut, nu vine iertarea. Aceasta are timpul ei de incubaţie, de pregătire. Mai întâi, până la ea, trebuie acceptate pierderile, înfrângerile, fricile. Abia după aceea vin zâmbetul şi, poate, inspiraţia.