Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Portret Eugen Jebeleanu

Cum nu mai avem nevoie de teatru: Eugen Jebeleanu


Arte şi Meserii, decembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Are 24 de ani şi de vreo patru ani încoace e regizor de teatru. Ştie ce vrea. A pornit de la dansul sportiv, a cunoscut teatrul şi a intrat în actorie, apoi a hotărât să îşi înfiinţeze propria companie de teatru. Poate ai văzut vreuna din piesele montate de el, la Green Hours sau în alt loc asemănător. dontcrybaby sau Ficţiuni mici de România, din 2012, îţi spun ceva? RETOX, din 2013? Sau poate ai văzut Alb, dacă ai avut drum prin Timişoara. Dacă ai fost la mai mult de un spectacol de-ale lui, probabil l-ai apreciat pentru lipsa manierismului şi flexibilitatea abordărilor. Un lucru rămâne neschimbat, însă Eugen regizează şi joacă în piese cu implicare socială. E convins că întrebările ridicate de spectacolele lui sunt mult mai importante decât orice valoare estetică. Nu crede în teatrul de dragul artei. De aceea, piesele lui sunt militante şi strigă. Strigă contra nedreptăţii, pasivităţii, mizeriei din noi. Cu riscul de a deranja. E uşor de remarcat pe stradă - probabil e omul cel mai preocupat / neliniştit de pe trotuarul tău. Are părul închis la culoare, sârmos şi des şi îl poartă tuns scurt. Te priveşte cu ochi negri, întrebători, de obicei umbriţi de cearcăne. Se îmbracă lejer, în tricouri şi pantaloni, poate un pic mai îngrijit decât media.

Când era mic, Obelix, galul obez din desene animate, a căzut în poţiune magică. Drept urmare, a dobândit forţă supraomenească. Pe la cinci ani, Eugen Jebeleanu se juca de-a v-aţi ascunselea la ţară. S-a ascuns într-un fel de şopron pardosit cu placaj, sub care băltea materia primă de WC comunal. A făcut un pas greşit... "Şi-am căzut în căcat şi era să mă înec. L-au chemat pe bunicul meu, m-a scos cu scara, m-au spălat în grădină...


Jebeleanu câştigă în Timişoara
 
Când avea patru ani, părinţii lui îl lăsau să stea (şi, uneori, să adoarmă) în sala unde fratele lui cu patru ani mai mare avea antrenamentele de dans. Pe lângă "căderea" de la ţară, crede că şi asta l-a ajutat ca, atunci când a început şi el să se antreneze, să evolueze foarte bine şi să câştige locul I la prima competiţie, la 6 ani. Părinţii Jebeleanu încurajaseră din plin dezvoltarea celor doi băieţi în domeniul dansului sportiv. Cel mai mare, Emanuel, fratele lui Eugen, a devenit chiar instructor în domeniu. Toţi prietenii cu care îşi petreceau weekend-urile împreună practicau acelaşi sport. Tata şi mama au construit o sală de sport pentru ca fiii lor să aibă unde se antrena. Eugen crede că toată implicarea asta se datorează faptului că mama lui şi-ar fi dorit să fie dansatoare profesionistă.
 
A continuat să danseze şi să câştige. Treptat, câştigul a început să însemne mai mult pentru el decât dansul în sine. Antrenorul de dans sportiv i-a zis că este "cel mai bun actor dintre dansatori şi cel mai bun dansator dintre actori". Recunoaşte că nu era cel mai bun din punct de vedere tehnic. Dar era ceva "care ardea acolo, de mic". Ulterior, şi-a dat seama că mare parte din ceea ce "ardea" era pasiunea... pentru competiţie. Acum îi este clar că, după primul concurs câştigat, la şase ani, a continuat mai mult din plăcerea de a câştiga, de a fi primul. "Să fie mândri ai mei de mine, să mă bat cu pumnii în piept şi să zic «uite ce tare sunt!»"
 
În adolescenţă, a devenit diferit de gaşca de băieţi din clasă. Nu îi plăcea să spargă seminţe, era mai efeminat şi de multe ori stătea separat de ei. Nu a durat mult până să devină marginalizat din cauza asta şi să simtă nevoia să compenseze. Acum avea un motiv în plus să devină mult mai bun în alte domenii. Dansul era cel mai la îndemână, în special cu suportul părinţilor. Ţinându-se ocupat cu performanţa, reuşea şi să ocolească gândul incomod că este marginalizat din cauză că este cumva altfel.
 
Nu a durat mult până când competitivitatea excesivă a lui Eugen şi-a făcut simţite dezavantajele. La unul dintre ultimele concursuri, a fost atât de jignit de faptul că luase numai locul VI, încât a refuzat să participe la festivitatea de premiere. A practicat dansul sportiv profesionist până la 16 ani. A văzut o mulţime de ţări... pardon, a văzut sălile de sport dintr-o mulţime de ţări. La 12 ani, dublase preocuparea pentru dans cu teatrul - s-a înscris în trupa de teatru a şcolii, pentru că a descoperit că "îmi plăcea să spun poveşti". Ulterior, câteva spectacole văzute (precum Cumnata lui Pantagruel, r. Silviu Purcărete şi De ce fierbe copilul în mămăligă, r. Radu Afrim) l-au convins să se înscrie în clasa a IX-a la "liceul de teatru", Colegiul Naţional de Artă Ion Vidu. Părinţii i-au acordat libertate totală în alegeri.
 
În aceeaşi perioadă, când Eugen avea 15 ani, directoarea de atunci a Teatrului Naţional din Timişoara l-a observat jucând într-un spectacol de teatru amator şi l-a recomandat regizoarei Ada Lupu, care căuta actori pentru piesa Scrinul NegruEugen consideră că atunci a făcut trecerea de la amator înspre profesionist. Dansul sportiv şi teatrul n-au mers mână în mână prea mult timp. A fost parţial o chestiune de alegere, parţial de soartă. O intervenţie brutală a sorţii. Era una dintre dimineţile când Eugen, în vârstă de 16 ani, trebuia să se ducă la Reghin pentru antrenamente. Tatăl lui l-a dus la gara din Timişoara şi şi-au luat rămas bun. După două ore, a primit un telefon care îl anunţa că tatăl lui a murit de atac de cord, la 47 de ani. "M-am panicat foarte tare când am aflat. Mi-aduc aminte că singura mea replică era cumva egoistă: «eu nu mai am tată, eu nu mai am tată, cum mă voi dezvolta eu fără tată?»" Nu s-a mai dus la antrenament. La scurt timp după, a realizat că nu se mai putea implica în dans, care îi amintea prea mult de moartea tatălui lui. A ales teatrul. De atunci, competitivitatea absurdă a început să se transforme în îndârjirea din care îşi hrăneşte şi acum demersurile artistice.

 

Jebeleanu filmează în Bucureşti
 
A jucat o vreme la Teatrul Naţional din Timişoara, în piese precum Autobahn (r. Radu Apostol) şi Athénée Palace (r. Alexandru Hausvater). În clasa a 12-a, a plecat la Bucureşti pentru a juca în serialul de la PRO TV, Cu un pas înainte. Era încă înscris la liceul din Timişoara, dar absenta motivat. Împreună cu o colegă care lucra la un alt serial, tot în Bucureşti, era  considerat de către colegi şi profesori mândrul reprezentant al Timişoarei în Capitală.
 
"Norocul meu a fost că nu am rămas în mediul ăla." Nu regretă perioada de un an de filmări. A învăţat multe fix datorită faptului că s-a trezit, la 17 ani, aruncat într-un program cu ritm atât de alert. 12 ore de filmare pe zi şi o armată de oameni care se ocupă de tine - un program dificil, dar extrem de tentant pentru ego-ul unui adolescent. Nu judecă oamenii care aleg să rămână într-o astfel de lume, dar se bucură că el n-a făcut-o. A folosit-o ca pe o treaptă în dezvoltare. Apoi a hotărât să călătorească mai departe.
 
Jebeleanu se îmbolnăveşte pe Matei Voievod (sau UNATC + TBC)
 
A intrat la UNATC anul următor şi a fost foarte încântat. Atât de încântat, încât a renunţat la somn şi la mâncare în favoarea petrecerilor cu noii colegi. Efectele nu au întârziat să apară. Înainte de anul II de facultate, slăbit din cauza lipsei de somn şi hrană şi a petrecerilor prelungite, s-a îmbolnăvit de TBC. A fost internat aproape două luni la Timişoara. Nu i-a plăcut să stea atâta timp în spital, dar acum îi pare bine, pentru că plictiseala din salon i-a servit la câteva lucruri: a dormit mult, a mâncat multe banane, a urmărit serialul Twin Peaks şi, printre altele, s-a hotărât şi ce urma să facă cu viaţa lui.
 
Datorită izolării prelungite din spital, a avut ocazia să stea singur cu sine. A realizat că îi place să se întâlnească cu sine, să nu se mai ascundă, să îşi afirme principiile. Ca simbol al schimbărilor radicale pe care şi le propusese, la ieşirea din spital s-a ras în cap pentru prima oară. "Când am ieşit din spital, am zis «băi, nu mai, trebuie să schimb ceva radical la mine, să mă trezesc cu alt Eugen»." Eugen cel vechi, cu părul mai lung, era un copil care nu prea ştia ce vrea de la viaţă. Din spital a ieşit Eugen cel nou, cu păr scurt şi cu o idee foarte clară despre principiile după care urma să se ghideze de atunci încolo.
 
În prezent, încă urmează drumul ales la 19 ani, pe patul de spital din Timişoara. S-a apucat să facă "teatru angajat", cum îi spune el. Piesele lui ating direct câte un punct sensibil al naturii umane... Nu al naturii umane în general, ci al spectatorilor din seara respectivă, specific. Vina, frica de a iubi, angoasa prea multor alegeri... Între timp, anul II la UNATC l-a surprins în mod neplăcut. Erau mult prea mulţi studenţi pentru ca fiecare în parte să poată lucra eficient. Ce i-a plăcut, în schimb, au fost spectacolele de regie în care a jucat. Acolo, regizorii în formare erau la fel de neexperimentaţi ca el. Au învăţat împreună. Îşi dădeau cu stângu-n dreptul, se corectau singuri şi învăţau din asta. Experienţa lucrului cu studenţii la regie este singurul aspect din UNATC pe care îl consideră important în călătoria lui. Primul lucru pe care l-a făcut după ieşirea din spital a fost să joace într-o piesă de bar împreună cu nişte colegi. Radu Afrim a văzut o reprezentaţie şi l-a luat pe Eugen în rolul lui Gianni din Boala Familiei M. Acum juca într-o piesă regizată de omul care a contribuit la hotărârea lui de a se apuca de teatru.


Jebeleanu joacă la Paris
 
Boala Familiei M este un spectacol foarte drag lui. S-a întâmplat să fie primul proiect important după perioada petrecută în spital. Tot cu el a fost în turneu la Paris în 2009, unde a jucat, pentru prima oară, timp de zece zile la rând. Gianni a fost o etapă crucială pentru Eugen - a marcat trecerea de la copilul-actor la actorul adevărat, responsabil de sine, şi începutul lucrului cu Radu Afrim, care a avut o contribuţie majoră la dezvoltarea lui artistică. A observat ceva nou - cum spectacolul creşte, şi el odată cu spectacolul. A simţit din ce în ce mai multă libertate şi încredere în sine şi în colegii actori. Treptat, jocul actoricesc a devenit din ce în ce mai închegat şi complet.
 
Jebeleanu învaţă la Londra
 
În acelaşi an, Eugen a mers la workshopul Michael Cehov din Londra, care s-a dovedit a fi un punct de cotitură în formarea lui ca artist şi în destinul lui sentimental. A învăţat metoda Michael Cehov, care previne blocajele ce pot apărea în jocul actorului care foloseşte metoda Stanislavski. Spre exemplu, centrul imaginar al personajului în corp (credinţa fermă că din locul acela - din stomac, din mandibulă, de oriunde - izvorăsc toate replicile) poate schimba direcţia personajului. Multe dintre principiile învăţate într-o săptămână de workshop, mult mai multe decât cele dobândite în anii de UNATC, se regăsesc acum în modul cum Eugen abordează construcţia propriilor piese. Exemplul cel mai elocvent este textul piesei dontcrybaby, reinterpretare a basmului Scufiţa Roşie regizată de el şi care se joacă acum la Green Hours, compus în întregime din improvizaţii ale actorilor la repetiţii.
 
Tot în Londra s-a întâmplat un alt lucru important: Eugen l-a cunoscut şi l-a îndrăgit pe loc, ca într-un film romantic, pe Yann Verburgh - un tip blond, mărunţel dar cu o siluetă armonioasă şi aspect scandinav, accentuat de ochii de un albastru metalic şi pielea albă.


Tu eşti tot ce aşteptam de la acest oraş
 
Pe 28 iulie 2009, actorul Yann Verburgh era în Londra. Rămăsese întâmplător acolo, deşi în mod normal ar fi trebuit să fie la Paris, revenindu-şi după o pierdere grea a unui membru de familie. "Cred că simţeam că e ceva ce trebuie să întâlnesc acolo". Cu două zile înainte de a pleca, l-a întâlnit pe Eugen. Ştie că sună caraghios, dar crede că a fost un coup de foudre. "Când l-am văzut, am simţit că ceva se iluminează în mine." Acum, când sunt împreună undeva, Yann stă mereu în apropierea lui Eugen. Vorbeşte mult, cu încântare, repede şi pe un ton blând.
 
Pe 28 iulie 2009, Eugen Jebeleanu era în Londra. Participa la workshopul Michael Cehov, încă se străduia să asimileze pierderea tatălui său şi tocmai luase hotărârea să încheie relaţia în care se afla. Prin SMS. În seara zilei cu despărţirea, l-a întâlnit pe Yann. Au ieşit la o ţigară. Au descoperit că amândoi sunt actori şi, mai mult, pasionaţi de exact acelaşi tip de teatru angajat social. Stând de vorbă la ţigară, Eugen a făcut aproape involuntar un exerciţiu de fantezie - s-a imaginat petrecându-şi tot restul vieţii alături de acest francez blond şi vorbăreţ. Până acum şi-a imaginat corect. Speră să fi avut dreptate şi pe mai departe. "Cred că avem nevoie, oricum, unul de altul. Eu sunt un om super-bântuit, activ şi angoasat, iar el e super-echilibrat, calm şi matur şi atunci se completează chestiile astea. Eu iau din echilibru, el ia din nebunia mea, şi ne înţelegem bine."
 
Compania 28: acasă fără adresă
 
De la data întâlnirii lui Eugen cu Yann, 28 iulie 2014, şi-a luat numele şi Compania 28, compania de teatru înfiinţată de cei doi în Franţa, în vara lui 2010, şi echipa cu care lucrează la toate proiectele. Pentru amândoi, compania este familia, copilul şi "acasă". "Neavând companii în România (n.r., atât de multe ca în Franţa), e foarte greu să vorbeşti despre teatru independent. Deşi unii au reuşit să-şi creeze aceste mici echipe cu care lucrează în toate proiectele. Şi asta mi se pare fantastic." Eugen apreciază mai degrabă sistemul francez, unde cel mai uzual este lucrul în companii - în teatrul independent, există echipe de oameni care lucrează împreună, fără un sediu stabil. Produc câte un spectacol care se joacă un număr limitat de reprezentaţii, pe baza unui contract cu proprietarul locului unde se va juca, apoi trec la următorul proiect. Pentru el, idealul suprem în teatru este să construieşti o echipă ca o familie.
 
"Să-ţi creezi propria familie cu care să experimentezi o viaţă şi să tot cauţi, şi să tot cauţi, şi să tot cauţi. Că dacă nu cauţi, nu faci teatru independent. Mă face fericit chestia asta." Alt lucru care îl face fericit sunt drumurile. Faptul că trăieşte în acelaşi timp la Paris, Timişoara şi Bucureşti şi foloseşte fiecare oraş cu un alt scop. La Paris, de exemplu, se simte "ca într-un incubator". Cât timp e acolo, acumulează, inspiră, se încarcă de idei. Ajuns în ţară, "pot să expir şi să scot".
 
Sună frumos. Circuitul artei în natură. Dar, ducând genul ăsta de viaţă, a avut de plătit preţul - înoată într-un ocean de nesiguranţă. Nu ştii când vei avea următorul spectacol, cât şi dacă vei fi plătit, dacă dosarul îţi va fi acceptat, dacă ai cu ce să-ţi plăteşti factura la lumină. Insula de siguranţă emoţională, "locul" unde se simte ocrotit, este compania.
 
"Compania e un lucru sigur. Compania 28 a noastră. Şi când sunt cu oamenii echipei, plecat în festivaluri sau când lucrăm la un spectacol, alea sunt momentele în care sunt acasă. Pur şi simplu simt că acolo sunt acasă. Şi n-am nevoie de copii. Eu cred că spectacolele sunt copiii noştri." Din Compagnie 28  fac parte momentan 30 actori, regizori, scenografi, designeri, oricine are legătură cu producţia pieselor. De obicei, oamenii cer să fie incluşi în companie pentru că îşi doresc asta. Când l-am întrebat ce ar face dacă ar veni la el un om care nu-i place sau nu este un bun profesionist, Eugen a răspuns că astfel de oameni nu-şi doresc să fie în Compania 28 de la bun început. Au plecat deja câţiva colegi, oameni pe care se baza la un moment dat. A fost dezamăgit, dar a învăţat ce era de învăţat. Acum, apar din ce în ce mai des membri noi.

Jebeleanu testează Franţa
 
Primul spectacol al Companiei 28 a fost Sasha, Guillaume et moi, jucat la Paris în 2010. Curând după, au depus un dosar care a fost acceptat la ICR, pentru realizarea piesei Canin Felin. Datorită acestui proiect care îl solicita, a fost nevoit să renunţe la Conservatorul din Paris. Se înscrisese în anul III de facultate, dar cursurile nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor lui. Prin urmare, nu a regretat prea mult când le-a întrerupt. După Canin Felin, a trecut printr-o etapă grea a călătoriei în Franţa. A realizat, brusc, amploarea gestului de a-şi lăsa în urmă ţara, casa şi familia şi de a ateriza pe cont propriu într-un oraş pe care încă nu îl putea cuprinde.
 
"Eram într-un punct din ăla important, când începi să creşti şi să-ţi dai seama de anumite chestii sau să-ţi pui mai multe întrebări. Şi răspunsul e «da, sunt singur. Şi trebuie să nu-mi fie frică de mine însumi.» " Norocul lui şi ceea ce l-a ajutat să meargă mai departe a fost că avea de lucru. Juca în Microficţiunile lui Regis Jauffret, text care i-a plăcut mult şi pe care ulterior l-a montat în România, la Green Hours, sub denumirea Ficţiuni mici de România.

 

Jebeleanu trăieşte lângă Yann
 
Yann a învăţat română şi chiar joacă în limba lui Caragiale într-una din piesele regizate de Eugen, Alb. Este destul de complicat să lucreze atât de mult împreună, fără să amestece planul personal cu cel profesional. Trebuie să delimiteze foarte clar momentele când lucrează de celelalte, vacanţa de repetiţii, "acum ne iubim"-ul de "acum lucrăm". În special după o perioadă lungă de lucru, cum ar fi un festival, îşi amintesc aproape cu uimire că au şi o viaţă de cuplu. Primul "Te iubesc" după o astfel de perioadă sună ciudat şi nou. Cu toate astea, Eugen se consideră foarte norocos să l-a întâlnit pe Yann.
 
Şi-a anunţat mama că este gay în 2010, la aniversarea ei de 50 de ani. Era deja cu Yann de un an. "Am fost la party, am băut şi eu, a băut şi ea că era ziua ei, şi am ajuns acasă. Eram numai noi doi. Şi i-am zis «mama, eu sunt gay.» A zis «da, ştiam.»" Mama nu a avut probleme în a-l accepta. I-am vizitat în Timişoara - Eugen era pentru scurt timp acasă. Locuia împreună cu Yann la doamna Jebeleanu, într-un bloc vechi, cu un trandafir mare şi înflorit în curtea interioară, parcă scos dintr-un film de Fellini. Când am ajuns, ea gătea ciuperci pane. Nu mai făcuse niciodată, dar Yann îi dăduse ideea. În timp ce stăteam de vorbă cu Eugen în living, o auzeam dojenindu-l pe Yann că mânca dulciuri înainte de masă. La un moment dat, am trecut în bucătărie. Mama lui Eugen s-a aşezat în spatele lui şi a început să-i facă masaj la gât, cu prelungire înspre cap şi umeri. Eugen a intrat aproape instant într-un fel de transă relexată, cu ochii închişi.
 
Când eram singuri, Eugen mi-a spus că ea ţine mult la Yann şi nu are nicio problemă cu orientarea sau relaţia lor. Problema ei, crede el, este legată de "ce va zice lumea." În acelaşi timp, mama a anunţat toată familia când a aflat "oficial" că Eugen e gay. Bunicii din partea tatălui nu au avut nicio problemă cu asta. Bunicii din partea mamei, însă, sunt convinşi că "ciudăţenia" lui Eugen se datorează proastei creşteri şi anturajului de artişti în care s-a dezvoltat.
 
Inevitabil, au apărut bârfele despre posibile relaţii ale lui. A găsit, în scurt timp, apărarea prefectă - admiterea deschisă a orientării şi detaşarea. Eugen spune că nu a hotărât că vrea să fie aşa, nici nu s-a trezit într-o bună dimineaţă că realiza "băi, stai puţin, eu sunt gay!" Călătoria devenirii lui a fost mult mai cuminte. Crede că îţi dai seama cine eşti când, în prezenţa unei anumite persoane, simţi "că se întâmplă ceva, că te iau nişte emoţii, nişte fiori. Nu am fost genul de băiat / bărbat care a descoperit că e homosexual şi a început să se fută-n dreapta şi-n stânga, prin toate cluburile, ca să scoată o frustrare. Nu. Bun, atunci când mi-am asumat-o, îl întâlnisem deja pe Yann la Londra. Dar înainte de a fi cu Yann au fost... o întâlnire cu un băiat şi încă o întâlnire cu altul. Adică n-am descoperit sexual chestia asta, ci am descoperit-o pur şi simplu pe feeling."
 
"În momentul în care am zis «da frate, aşa e», nu mai e o bârfă, nu mai e nimic interesant despre care să vorbim. Am ajuns la o detaşare atât de mişto şi mă bucură atât de tare chestia asta, că nu mă mai doare absolut deloc dacă un om vine şi-mi dă o replică." Îşi aduce amuzat aminte cum, la un moment dat, era într-un local cu mai multe cunoştinţe, inclusiv prietenul şi colegul de companie Conrad Mericoffer. Se prosteau şi se luau de după gât. Cineva care nu îi cunoştea prea bine le-a zis: "Hai mă, frate, parcă aţi fi gay". Eugen i-a răspuns, simplu: "Păi eu sunt." Cel care făcuse remarca a plecat de la masă, vizibil jenat, după câteva minute. Puţin după aceea, a sunat să-şi ceară scuze, explicând că s-a simţit atât de prost încât n-a mai putut rămâne. Eugen nu s-a supărat şi s-a felicitat pentru reacţia atât de firească.
 
Jebeleanu montează peste tot
 
Copilul care a refuzat să iasă pe podium pentru că ieşise pe locul VI la un concurs de dans s-a transformat. Adolescentul de care colegii de generală râdeau pentru că era prea delicat a devenit tânărul care îşi strigă nedreptăţirea în piese de teatru. "Acum îmi dau seama că şi prin ceea ce fac în teatru îmi revin foarte mult chestii de atunci. Şi de-aia acuma îmi vine să le zic, frate. Şi dacă nu le convine, să se ducă dracului." Spune că marginalizarea din liceu i-a făcut atât de mult rău, încât nu mai vrea să adauge frustrării de atunci, "pentru că o să-mi facă şi mai mult rău."
 
Premiile, însă, şi-au pierdut importanţa. "Îmi doresc doar să se lege Compania 28 şi să meargă cât mai departe, şi ca familie." Ca actor, îşi doreşte acum să se dezvolte, iar ca regizor, să înveţe. Acum urmează un master de regie şi dramaturgie din cadrul Universiăţii Paris X Nanterre. Mai mult, de la hiper-competitiv, a devenit un om cu oroare de expresia "cel mai bun". A rămas conştient de partea competitivă a personalităţii lui, dar are contraexemple din breaslă care îl ajută să evite să facă teatru din orgoliu. Pentru că se simte când o piesă este făcută demonstrativ, spune el. Nu înţelege nici spiritul de competiţie încurajat între studenţii la actorie de la UNATC.
 
Eugen face spectacolele de care crede că au nevoie locurile şi oamenii pe care îi cunoaşte. Compania 28 a creat pentru Paris spectacolul-expoziţie Isadora, dedicat Isadorei Duncan şi jucat în cadrul festivalului Le Laboratoire. La Timişoara, pentru timişoreni, spectacolul Alb, iar la Bucureşti, pentru bucureşteni, Ficţiuni Mici de România şi dontcrybaby. Da, pentru Paris şi publicul său iubitor de performance-uri. Pentru Timişoara şi oamenii de acolo aflaţi în căutarea iubirii. Pentru Bucureşti şi spectatorii angoasaţi, antrenaţi în ritmul aberant al capitalei. Scrie roluri pentru prieteni, montează pentru un anumit tip de public. Nu îşi doreşte popularitate cu orice preţ. Nu îşi doreşte popularitate, punct. Crede în ideea că artistul este un canal care, cu sau fără voia lui, exprimă ceea ce publicul are nevoie ca el să exprime. Uneori, deşi spectacolele lui se adresează în general publicului tânăr, care "încă îşi mai pune întrebări, încă mai caută", s-a întâmplat de câteva ori ca părinţii tinerilor prezenţi la piesă să rezoneze mai bine cu problematica respectivă. Dacă un om a ales să vină la spectacolul tău, e o şansă destul de mare ca el să fie dispus să înţeleagă ce ai de zis. "Dar sunt şi oameni care vin din întâmplare la respectivele spectacole. Şi-atunci, acolo e cumva miza. Dacă i-ai cucerit sau nu."
 
Cu toate astea, Eugen crede că lumea nu mai are nevoie de teatru. De "teatru" în înţelesul clasic al cuvântului, adică făcut de dragul esteticii. Avem nevoie de performance, de experimental, de a fi mişcaţi aici şi acum. Chiar şi în cazul spectatorilor mai puţin experimentaţi.


Ar trebui să fie atât de viu. Să primeşti senzaţia, măi. Teatrul ca terapie.
 
"Să te duci un pic în interiorul tău. Să faci o călătorie. Să nu mai fii aşa de blocat în viteză. În teatru trebuie să-ţi pună cineva nişte întrebări. Dacă există un regizor care să-şi pună şi el o întrebare, şi dacă există nişte actori care să-ţi pună o întrebare. Spectacolul Alb se joacă pe o masă la care stau aşezaţi spectatorii, foarte aproape de ei. În repetate rânduri, cei trei actori par să iasă din piesă. Se opresc şi pur şi simplu te privesc fix în ochi, de la câteva zeci de centimetri depărtare. Te privesc insistent, mult timp. Îţi muţi privirea, nu te simţi în largul tău. Te uiţi din nou. Ei se uită tot la tine. Până realizezi că în privirea lor este ceva. Nu o fac de dragul de a şoca. Au ceva de spus cu ochii. La sfârşit, când te ridici de la masă şi pleci, ţii minte ce ţi-au spus."
 
 Compania 28 înseamnă, în prezent: Claudiu Andras, Alexandra Apetrei, Sebastian Claudiu, Mădălina Constantin, Emilia Dobrin, Catinca Drăgănescu, Cristina Drăghici, Cosmin Florea, Ştefan Huluba, Alexis Jacquet, Eugen Jebeleanu, Alina Ilea, Cristi Ilea, Xavier Debeir Lacaille, Nicoleta Lefter, Ugo Leonard, Conrad Mericoffer, Vlad Mihu, Bogdan Nechifor, Pompilius Onofrei, Andrei Ostrovski, Velica Panduru, Carine Piazzi, Camelia Pintilie, Codrina Pricopoaia, Aure Rodenbour, Ioana Simion, Vlad Şpilca, Silvian Vâlcu şi Yann Verburgh.  




 Toate articolele despre Portret Eugen Jebeleanu


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Irina Vasilescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer