Anul 1982 îi găsea pe cei mai vii regizori români ai momentului în lucru la câteva din cele mai interesante filme ale acelei perioade. Alexandru Tatos pregătea
Secvenţe şi
Fructe de pădure, Mircea Veroiu
Sfârşitul nopţii, Mircea Daneliuc
Glissando, Dinu Tănase
La capătul liniei, Iosif Demian
Baloane de curcubeu, Dan Piţa
Concurs şi
Faleze de nisip, iar Stere Gulea
Ochi de urs. Toate sunt - fără excepţie - opere de marcă în filmografia sus-pomeniţilor autori.
Am văzut întâia oară
Ochi de urs (scenariul şi regia: Stere Gulea
[1], inspirat din nuvela omonimă de Mihail Sadoveanu) pe la începutul anilor '90, când am recuperat pelicula dintr-un depozit în care fuseseră aruncate sute de role de celuloid la grămadă, ca într-un fel de cimitir al filmelor. Primisem dezlegare de la mai marii difuzori ai filmului din cetate şi - peste măsură de încântat - am început să mă scufund în mormanele de role, să le sortez, să le ordonez, să le potrivesc pentru a fi, mai apoi, proiectate într-o sală de cinema.
M-au surprins, încă de la început, costumele Svetlanei Mihăilescu, decorurile lui Andrei Both, montajul Ioanei Mântulescu şi al lui Mircea Ciocâltei (ce face imaginile să se "topească" şi să se "întrupeze" unele din altele) şi muzica lui Lucian Meţianu. Filmul are atmosferă, iar replicile personajelor - poate prea explicite, prea "demonstrative": "Aşa e rânduiala lumii, ca omul să nu trăiască singur nici după dureri năprasnice", "Cu vremea se pune între noi şi morţii noştri nu numai moartea, ci şi viaţa", "De când i-a murit nevasta şi-a întors faţa de la viaţă" ş.a.m.d - păstrează muzicalitatea limbajului sadovenian. Imaginea lui Florin Mihăilescu izbuteşte să dea pădurii, peisajului montan o "incontestabilă fizionomie sadoveniană" de o "dulceaţă întunecată" (Ov. S. Crohmălniceanu).
Revăzut,
Ochi de urs devine, tot mai desluşit, expresia tămăduirii unui om de o "vrăjmăşie" care "s-a stârnit" asupra sa: nevasta unui pădurar ce trăieşte izolat, în vârf de munte, suferă de o prelungă lăuzie şi moare: "E moartea Euridicei, care are ca efect coborârea lui Orfeu în infernc - în cazul nostru un infern interior" (Alexandru Paleologu). Ochiul de urs, despre care se spune că ar fi "însuşi Necuratul" este prilejul "înduhovnicirii" progresive a lui Culi Ursache, în urma vizitării Pustnicului (la iniţiativa mamei lui Culi, o femeie energică şi robustă). Semnele "eliberării" sale de obsesia "ochiului de urs" - prietenul cu care are un "rămăşag" - sunt retragerea sa la o cabană (foarte asemenea unei chilii), postul şi rugăciunea. Acolo îşi "exorcizează" Culi "vrăjmăşia" din suflet, acolo îşi înţelege şi iartă viaţa. Şi tot acolo deprinde a trăi sfatul Pustnicului: Împacă-te cu oamenii şi legile lor ca să te linişteşti!"
Bătălia lui Culi cu o "asemenea suferinţă" e când "minimalist" sugerată, când ostentativ enunţată. Pe de altă parte, o judecată mai aspră ar putea vedea în însăşi construcţia personajului Ana (soţia lui Culi, jucată de Daniela Vlădescu), premize pentru cuibărirea unor "farmece" şi purtări nefireşti, care îi şi aduc sfârşitul, după ce dă naştere copilului lor, Octavian. "Mai bine te făceai tu popă!", îi spune lui Culi mama sa iubitoare (Sofia Vicoveanca, actriţă de film şi în
Vânătoare de vulpi şi
Casa din vis), adăugând că dacă era popă, locuiau la oraş, nu în creierii munţilor, unde nu găseşti niciun doctor la nevoie. Culi nu s-a făcut popă nici în nuvela sadoveniană, nici în filmul lui Stere Gulea. Interpretul său însă, actorul Dragoş Pîslaru ("o figură de o sobrietate foarte potrivită cu personajul, iar tăcerile şi încordarea pe care le joacă sunt tocmai cele necesare" - Alexandru Paleologu), avea să trăiască - începând cu mijlocul anilor 90 - ca frate de mănăstire, ca monah, apoi ca pustnic la un schit din Munţii Căpăţânii.
Într-o sâmbătă de la începutul lunii august 2014, Monahul Valerian (sinonimul sau antonimul actorului, de altă dată, Dragoş Pâslaru), a fost hirotonit preot, la catedrala Episcopiei din Râmnicu-Vâlcea. M-am numărat printre cei care au participat la Sfâlnta Liturghie în cadrul căreia s-a rostit: "Vrednic este"! În ajun, am revăzut
Ochi de urs şi m-am gândit, involuntar, la
Umbrele soarelui (filmul lui Mircea Veroiu după un scenariu de Ion Brad), unde Dragoş Pâslaru joacă un personaj din aceeaşi tipologie cu eroul sadovenian din
Ochi de urs. M-am gândit şi la Alioşa
[2] al său din
Karamazovii (adaptarea de succes după Dostoievski, în regia lui Dan Micu, de la Teatrul Nottara din Bucureşti, condus pe atunci de Horia Lovinescu), la Golgota trăită de actor în zilele fierbinţi din Piaţa Universităţii (în 13-15 iunie 1990), la actorul ce interpretează, în segmentul
Telefonul din
Secvenţe (de Alexandru Tatos), un tânăr solitar şi trist, la Collins, banditul dubios din
Pruncul, petrolul şi ardelenii (regia: Dan Piţa), la alte - nenumărate - întâlniri cu Dragoş Pîslaru din teatru (inclusiv teatru TV şi teatru radiofonic) şi film. La întâlnirile noastre, nu puţine, din viaţa efectivă, concretă, după ce s-a retras din lumea teatrului, filmului şi televiziunii. La îndreptarea pe care, chiar şi când nu i-am cerut-o explicit, mi-a oferit-o
[3].
[1] În momentul în care se afla pe punctul de a ecraniza Moromeţii (1984-1985), Stere Gulea afirma că, deşi "nevoia poveştii a apropiat şi va mai apropia, un timp, filmul de literatură", felul specific de poveste al filmului nu are nimic în comun cu povestea de tip literar. Astfel, "totul trebuie regândit în funcţie de cerinţele şi posibilităţile filmului".
[2] Dragoş Pâslaru: "Şi Culi tace mereu ca Alioşa Karamazov. Dar Alioşa tăcea dintr-o prea clară înţelegere a lucrurilor, i se părea cuvântul de prisos, în timp ce Culi nu înţelege ce se întâmplă; tăcut şi încrâncenat vrea să-i dea de capăt răului ce a pus stăpânire pe el. El simte multe lucruri a căror explicaţie îi scapă. Şi cred că ăsta-i lucru foarte greu de jucat. Oricum, personajul mi-a transmis spaima şi neliniştile lui."
[3] Crezul actorului Dragoş Pâslaru avea să fie rezumat într-un interviu apărut în revista Teatrul din aprilie, 1988: "Din păcate pentru noi, această meserie cuprinde mai mult eşecuri decât reuşite. Şi cred că e normal să fie aşa, mai mult decât normal, e adevărat să fie aşa. Altfel, ar putea însemna că ne-am "instala" în perfecţiune. Iar perfecţiunea e, într-un fel, un lucru monstruos. Poţi lupta să-l obţii, îl poţi atinge uneori, dar ar fi neomenesc să poţi rămâne mereu "în" el. La fel cum nu poţi trăi mereu în tensiune. Dar, de fapt, în legătură cu asta, în meseria noastră există un paradox, unul mai mult. Teribilă şi istovitoare aici nu e tensiunea pe care ţi-o cere pătrunderea în personaj şi în lumea lui, ăsta e un lucru minunat şi miraculos, de care au parte foarte puţini oameni: să faci să trăiască, să existe ceva ce nu există, şi să-i faci pe alţii să creadă în această existenţă. Nu, teribil este ce se întâmplă pe urmă, după spectacol, când, după ce ai fost Alioşa Karamazov, trebuie să te întorci la lumea reală, care, oricât de minunată, te scoate din lumea mirifică a artei."
