După cum ne-a învăţat ţăranul de la şes, via Marin Preda, trebuie să ştim mereu pe ce ne "bazăm". Avem actori care să se mai situeze pe unde erau Aura Buzescu sau Bălţăţeanu? Avem scenografi ca Tony Gheorghiu, de pildă? Avem regizori care măcar să tindă spre Ion Sava, Maican, Soare, Mugur, Ciulei, Pintilie ş.a.? La unele putem răspunde cu "da", la altele cu "nu" sau "aproximativ", "poate" ş.a.m.d. Un festival destinat "noii generaţii", încercînd să evalueze "steaua naţiunii" teatrale, este mai mult decît necesar, salutar, bine venit...
"Noua generaţie" se referă la regizori şi este abia la a doua ediţie (festivalul destinat directorilor de scenă ce se desfăşura la Bîrlad a pierit, din păcate, demult de tot), urmăreşte pragmatic absolvenţii din ultimii 10 ani. Numai că mulţi şi-au făcut mai tîrziu studiile (după o altă facultate uneori), unii au lucrat mult în acest deceniu (cu un spor deci de experienţă), iar alţii sunt încă aproape de vîrsta elanurilor adolescentine (novatoare, foarte novatoare).
Parada spectacolelor despre care vorbim s-a desfăşurat la Teatrul "George Ciprian" din Buzău, teatru al cărui director este şi el un tînăr regizor plin de antuziasm (nu numai organizatoric), Răzvan Dincă pe numele său. Am putut urmări astfel 12 spectacole în concurs şi trei în afara lui, iar în fiecare dimineaţă, tineri, în special liceeni, s-au întîlnit cu creatorii şi, cu discernămînt, sinceritate şi curaj, au spus ce cred despre cele văzute. De ani de zile, mi (ni) se explică şi justifică opţiunea regizorilor (tineri şi maturi) pentru texte cu piromani, incestuoşi, paricizi, cu violenţe verbale şi alte minuni prin apetitul generaţiei tinere de spectatori pentru asemenea eroi şi universuri.
Publicul spectacolelor de la Buzău i-a contrazis integral. Au iubit Romanţioşii lui Edmond Rostand în viziunea lui Vlad Massaci (spectacol cu umor de calitate, graţie şi revelînd cîţiva interpreţi), au aplaudat - şi apoi, la discuţii, s-au tratat cu respect - pirandellianul Nu se ştie cum, pus în scenă de Bocsárdi László la Teatrul "Nottara", au devenit frenetici la spectacolul Teatrului din Sibiu cu Am angajat un ucigaş profesionist de Aki Kaurismaki, jucat de secţia germană. Cele trei spectacole s-au văzut premiate şi de juriu (doi regizori, doi critici, un actor), iar anunţul premiilor a fost ovaţionat de un public care urmărise întreaga săptămînă teatrală.
Faptul că spectatorii, în general, erau foarte tineri, neştiind prea multe nici despre istoria noastră, nici despre a Basarabiei, i-a împiedicat să se apropie de două spectacole care, într-un fel, rezumau istoria pe un anumit segment. Este vorba de spectacolul timişorean cu La lilieci după Marin Sorescu, semnat de Sabin Popescu, şi, mai ales, de monodrama tinerei scriitoare de peste Prut Nicoleta Esinencu, adusă în scenă de Ligia Stan, în regia lui Claudiu Goga (în afara concursului).
Destinul eroinei din Fuck You Europa! le-ar fi putut spune multe, căci tînăra autoare (născută în 1978) priveşte cu ochii larg deschişi şi cu inima strînsă realitatea înconjurătoare atît de asemănătoare cu a noastră, lucru dovedit şi în A şaptea Kafana, unde semnează textul împreună cu Dumitru Crudu şi Mihai Fusu. Spre regretul meu, punerea în scenă din Galaţi, datorată lui Alexandru Berceanu, gîndită de regizor riguros, împlinită de actriţe cu dăruire, a fost, în fapt, lipsită de dramatism şi, în consecinţă, de emoţie. Dată fiind cheia lecturii, rămînem străini de un text care trebuia să ne răscolească.
Cum diferenţele de vîrstă şi experienţă dintre regizorii care au fost în concurs au fost mari, lipsa unora de profesionalism a fost cu atît mai evidentă şi combinarea de mijloace (moderne) n-a salvat spectacolele. Uneori rămîi şocat cînd, doar pentru a face invers decît te-ai aşteptat, ţi se oferă de pe scenă soluţii ilogice. Vezi folosirea unui actor ca Marius Manole, actor de o mobilitate ce poate transcrie un text pînă la descifrarea lui, pe post de statuie vorbitoare...
La asemenea gale şi festivaluri precum cel de la Buzău, este nevoie de un solid profesionalism pentru ca, în condiţii de turneu (şi de concurs), spectacolul să-şi păstreze ritmul, coerenţa, susţinerea interioară. Justificări există cu duiumul: actorii sunt obosiţi de pe drum, spaţiul de joc nu-i adecvat, trupa vrea să arate totul. Astfel s-a făcut că trupa reşiţeană cu Bucătăria lui Wesker s-a agitat pînă la năucirea spectatorilor, lipsind reprezentaţia de efectul scontat, iar cea de la Teatrul Mic, deşi cu actori de primă mărime (ce ne-au dăruit totuşi şi cîteva momente de teatru valoros), să ne apară, în reprezentaţie, cu tonusul foarte jos, achitîndu-se ca de o prestaţie obligatorie.
Gazde excelente, oraş curat şi înmiresmat de tei, cu public tînăr şi reacţionînd cu măsură, îţi oferă şansa unei receptări normale. Dar, dacă trebuie să spun care a fost pentru mine personal profitul unei săptămîni de teatru, m-aş rezuma la trei lucruri: descoperirea unui spaţiu de teatru ce poate deveni efervescent (instituţie + public), descoperirea unui tînăr regizor (Radu-Alexandru Nica) şi a unui dramaturg (Nicoleta Esinencu). Nu este mult, este enorm!