Trebuie spus că textul evocator-nostalgic scris de Medgyessy Éva are în vedere o casă reală din centrul Clujului de altădată, de care autoarea s-a legat afectiv pe viaţă. Un caz izolat? Nicidecum, din moment ce ataşamentul vizează o casă cu valoare de simbol al trecutului în structura discursului-confesiune. O casă, o curte aferentă, împreună cu locuitorii ei, cu lumea din jurul ei. O casă cu intrarea ocrotită de două cariatide, prezente în spectacol sub forma unor postere care flanchează scena. O casă victimă a demolărilor din timpul regimului comunist-ceauşist. O lume renăscută din faldurile amintirii pentru o oră şi ceva de spectacol. O lume dispărută, rememorată de o femeie trecută prin greutăţile viaţii, Rika, minunat interpretată de Kilyén Ilka. De fapt, este un recital actoricesc de înaltă ţinută, susţinut cu delicateţe şi empatie de actriţa târgmureşeană, în emoţionantă complicitate afectivă cu eroina care îşi priveşte viaţa în oglindă, povestind-o tatălui ţintuit într-un cărucior cu rotile. Oglinda e realmente adusă în faţa spectatorilor prin pereţii reflectorizanţi. Este interesant de văzut cum se oglindeşte firul acestei vieţi, împreună cu comunitatea maghiară proiectată pe ecranul lumii româneşti a anilor cincizeci-şaizeci. Este vorba despre o viaţă de om trecută prin sensibilitatea unei conştiinţe-martor. Viabilă e doar vocea eroinei. Tatăl, interpretat de Makra Lajos, este un personaj mut, întrucât părintele ajuns în îngrijirea fetei sale nu mai poate vorbi după ultimul accident vascuar cerebral suferit.
Kilyén Ilka s-a îndrăgostit atât de mult de text, după prima lectură, încât nu s-a lăsat până când l-a convins pe regizorul Kovács Levente s-o monteze. Rezultatul e un spectacol de o mare fineţe şi convingătoare supleţe comunicativă. Ieşirea din liniaritatea textului este agrementată de regizor cu o mulţime de obiecte care fură privirea: hainele lui Kálmán, pătură, şarvari, ceşti de ceai, caiete, fier de călcat, etc. Jocul de scenă al actriţei Kilyén Ilka alungă monotonia. Traseul vieţii eroinei este marcat de evenimentele socio-politice ale vremii. Pe acest fond, se îndrăgosteşte de Kálmán, prietenul tatălui, cu zece ani mai în vârstă ca ea, se căsătoreşte cu el, neglijând împotrivirea tatălui care nici nu participă la ceremonie. Ruptura dintre tată şi fiică se adânceşte. Kálmán, conspirator împotriva regimului, va fi ridicat de oamenii Securităţii pierzându-i-se definitiv urma. Vinovat de denunţ se face însuşi tatăl Rikăi, care nu l-a acceptat niciodată pe Kálmán ca ginere. În ciuda acestui denunţ cu repercusiuni fatale, fata găseşte suficiente resurse pentru a-l ierta şi pentru a redobândi dragostea pierdută faţă de părintele ajuns infirm. Pe firul acestei vieţi cu deznodământ tragic se ţes destinele vecinilor aflate sub spectrul transformărilor succesive. După instaurarea regimului comunist, fostul proprietar al imobilului trăieşte la subsolul clădirii având statutul de chiriaş la stat, dar păstrându-şi nobleţea, ca mulţi desproprietăriţi din acel timp. Fata dintr-o familie de ţigani face acrobaţii pentru a se angaja la circ, probabil la Bucureşti. Profesorul universitar îşi urmează cariera în condiţii vitrege. Printre rememorări apar solistul de la operă şi doamna frivolă... Maghiari, români, evrei, ţigani trăiesc laolaltă încercând să se adapteze sau nu condiţiilor existente. Totul până când locatarii imobilului sunt anunţaţi că trebuie să se mute deoarece clădirea va fi demolată. O dată cu demolarea dispare o lume.
Atmosfera evocată e autentic prezentată, caracteristică pentru convieţuirea multietnică din centrele urbane din Transilvania în urmă cu patruzeci - cincizeci de ani. Nu e vorba numai despre această casă-simbol pentru cultura maghiară din Transilvania. Desigur, evocarea se leagă de farmecul trecut al Clujului, "oraşul comoară" îndrăgit, purtat în suflet până la moarte de locuitorii lui, dar orice trecut intră firesc într-un con de umbră. Farmecul "oraşului comoară" deductibil din text este acela de capitală a Transilvaniei aflată la răscrucea furtunilor istoriei. Spectacolul reuşeşte să pună în evidenţă fluxul acestor nostalgii trezite în sufletele celor ce au trăit experienţe asemănătoare. M-am regăsit cu uşurinţă şi nostalgie în multe din rememorările eroinei pentru că am copilărit într-un imobil asemănător. Aşa că monodrama Recviem pentru o casă devine, pentru mine, şi probabil, pentru mulţi alţi spectatori, Recviem pentru casa mea. Sau mai exact: Recviem pentru un trecut în care rănile istoriei au lăsat urme încă vizibile.