Tânărul regizor Daniel Sanchez Arévalo, după Azuloscurocasinegro / Dark Blue Almost Black, Gordos şi Primos, ştim cât de priceput este la panoplie de personaje perdante, rataţi simpatici, păguboşi care se chinuiesc să stea la suprafaţa apei care, cu ceva ajutor de la prieteni şi noroc providenţial, au parte de a doua şansă.
Scene frumoase, pozitive, aiurea, neobişnuite, te învăluie cu căldură şi, chiar când filmul mai face câte o burtă, le urmăreşti cu interes, cu plăcere. Căci printre banalităţi, răsar rezolvări strălucitoare, florile pasiuni de mare preţ.
Nostimă acum este trimiterea la cultura americană - filmul începe şi se termină cu cadre din musicalul clasic Seven Brides for Seven Brothers, iar fraţii din povestea de faţă au şi ei nume biblice în ordine alfabetică a naşterii aidoma celor din filmul de peste ocean.
Inserturi cu litere desenate, mişcându-se ca nişte baloane atârnând de o sfoară, apar când şi când comic în cadru, în locuri neaşteptate.
Pretextul este Campionatul mondial de fotbal, mai precis finala în care este implicată Spania. Este aşteptată şi comentată, se pariază pe ea. Personajele din film îşi schimbă între ele locul, se mişcă ca pe tabla de şah sau, mai exact, fix ca pe terenul de fotbal. Intră unul, iese altul care stă pe tuşă. Confruntările lor faţă în faţă, teatrale, profunde, explicative, cu prim-planuri senzuale, duc povestea şi analogia cu fotbalul mai departe, către finalul aşteptat. Şi, aidoma meciului, şi membrii familiei de aici intră în prelungiri. Drama de pe teren devine mult mai emoţionantă, din prim-planul celor care au jucat, au iubit şi au câştigat sau au pierdut, în funcţie de temperament.
Cu un aer vag de Almodovar sau Little Miss Sunshine, cu o familie atipică, cu multe probleme (rezolvate original) şi cu o nuntă la fel de ciudată ca ei toţi (foooaaaaarte frumoasă scena apropierii de pastor, cu toţi dansând ca în finalul din Hitch, un fel de videoclip "Happy" spaniol), filmul are un farmec al lui, greu de prins în cuvinte.
Actorii reuşesc să dea formă şi perspectivă fiecărui personaj, să-l individualizeze, să-l facă pe fiecare să strălucească. Au toţi o naturaleţe de invidiat care dă personajelor realismul de imediat, de "ca-n viaţă", cu exagerările tipice genului comic. O distribuţie forte, unul şi unul, de la care nu îţi mai iei ochii. Regizorul apelează cu încredere la actori cu care a mai lucrat în trecut şi merge la sigur. Iar Roberto Alamo, în rol dificil de retardat, de premiat.
Victoria din meci devine şi cea a fiecărui jucător din viaţa reală a acestei povestiri simple. Fiecare a alergat, a marcat sau a ratat în propria viaţă, iar acum e timpul pentru răsplată.
Filmul ar fi putut să se termine cu o veselie şi împăcare generală, potrivită şi pe gustul tuturor. Regizorul însă duce povestea mai departe, lipind un Post Scriptum dramatic şi plin de lacrimi, un twist atât de frumos. Prietenii alături, ca şi familia, în ciuda tuturor problemelor şi dramelor. O echipă. Pentru a găsi puterea de a merge mai departe.