După ce am trecut prin interesanta trilogie Millenium a lui Daniel Alfredson, ecranizarea romanelor lui Stieg Larsson, avem la filmul de faţă un sentiment de déjà vu, de curent în formare, de stil, gen şi poveşti pe care o să le tot vedem. Mai ales că şi aici avem acelaşi scenarist ca acolo, pe Nikolaj Arcel.
Încă un film nordic, un film poliţist atipic (căci toţi vor să se abată de la normă şi clişee), lent, aproape poetic-letargic, cu un final brutal, şocant.
Danezul Mikkel Norgaard îşi începe filmul ca Seven, însă reuşeşte să-l ducă pe o direcţie personală, surdă, calmă, fără frenetice curse-urmăriri, cu tensiune reuşită şi graţie unei distribuţii cu chipuri foarte bine găsite.
Este povestea lui Carl, un poliţist ursuz, care şi-a pierdut prietenii şi partenerii (moment prezentat chiar la începutul filmului) şi scos din departamentul de Omucideri, chiar dacă era cel mai bun. Şi care primeşte un partener mult diferit de el.
O poveste pe care am mai văzut-o şi în alte atâtea filme, ca şi pe cea a psihopatului care răpeşte pentru un motiv al lui ascuns şi fixist, ce va fi devoalat pe parcurs. Interesant însă acum este ritmul filmului, cadenţa lui aproape în ralenti, din bucăţele, aşa cum este prezentat la un moment dat accidentul de maşină declanşator al dramei. Un moment de expandare a secundelor, o poezie parcă nelalocul ei în asemenea momente.
Filmat strâns, cu lumină puţină, din surse zgârcite, de acvariu, special pentru a mări starea de apăsare a dramei. Cu aspect de film independent, cu muzică puţină sau deloc în cadru, fără explicaţii evidente, aproape în două pesonaje. Totul e drămuit şi, scenă după scenă, povestea şi cazul vechi la care poliţistul reîncepe să lucreze prind contur.
Nikolaj Lie Kaas, pe care îl ştim din deosebitele Reconstruction şi Adams aebler, reuşeşte aici să convingă într-un rol static, cu replici puţine, să fie credibil într-un rol flegmatic, morocănos. Asemenea tuturor poliţiştilor din filmele pământului (ce frumos şi interesant ar fi fost să fie singur, chiar dacă înţelegem convenţia şi necesitatea schimbului de replici!) el are un partener foarte diferit, cu care însă se completează perfect. Nu este de culoare, însă se păstrează picul exotic şi social, fiind doar de altă etnie şi religie. Assad (adică Fares Fares într-un rol simpatic) are răbdare şi înţelegere pentru ceilalţi, ştie să vorbească şi să asculte (şi asta dă filmului sare şi piper). Scenariul lui Olsen îi dezvoltă generos abilităţile umane şi îl scoate la lumină. Nu e el în pragul pensiei ca Danny Glover în seria Lethal Weapon, dar este la fel de aşezat, familist, talerul înţelept al echipei.
Filmul are momentele lui forte. Cele din camera presurizată în care se află victima ori cea dură când ea îşi scoate dintele stricat cu un cleşte.
Regizorul ştie să pună în bun montaj paralel povestea din trecut şi cea din prezent (aşa cum avea şi Millenium), ca şi cea a poliţiştilor cu cea a femeii abuzate, care, pe măsură ce se degradează fizic, devine puternică. Scenele scurte şi muzica interesantă (hip hop danez!) dau acţiunii bun suspans. Fratele autist cântăreşte şi el greu în scenariu.
E frumoasă şi reluarea unghiului de la nivelul solului, acolo unde ajunge eroul, privind spre cameră, exact ca la început. Flash-back-urile îşi au rostul lor explicativ, foarte bine plasate în poveste. Camera ştie să se apropie încet de personaje, pentru un plus de tensiune. Thriller-ul se strânge în sine ca un arc. Lupta cu timpul o simţi palpabilă, presantă. Iar finalul, în crescendo dramatic, cu micile piese de puzzle descifrate şi îmbinate, este puternic.
Foarte bine filmat, o poveste de văzut doar dacă vreţi, însă nu o pierdere de timp. Poveste violentă, bine condusă spre un final pe placul tuturor.