Mircea Cărtărescu în Secuime este visul împlinit al unui poet şi traducător maghiar, Szonda Szabolcs, care de cîţiva ani este directorul Bibliotecii Judeţene Bod Péter din Sfîntu Gheorghe şi care, de cîte ori îşi făcea programul anual al instituţiei, îl trecea şi pe autorul Orbitorului pe lista scriitorilor musai de adus la întîlnirea cu cititorii maghiari şi români din zonă. Iar întîlnirea s-a produs în sfîrşit în spaţiul de joc deschis de PulzArt2, unde Szabolcs Szonda a coordonat programele literare ale Festivalului, programe construite în jurul unor scriitori care împreună alcătuiesc un club literar select: Mircea Cărtărescu, Kukorelly Endre, Tompa Andrea, György Attila, Doina Ruşti.
Cum Szonda Szabolcs i-a fost student lui Mircea Cărtărescu, tînărul director al Bibliotecii din Sf. Gheorghe a deschis întîlnirea cu un moment dedicat profesorului său, apoi a început jocul. Pentru că ceea ce a urmat a fost ceva asemănător cu jocul pe care tinerii din echipa PulzArt l-au propus copiilor de toate vîrstele din Sf. Gheorghe: în diverse locuri ale oraşului, pe asfalt, erau desenate multe cercuri colorate, pe care se arunca un fel de zar de carton, de dimensiuni mai mari, iar jucătorii îşi încîlceau mîinile şi picioarele pe culorile asfaltului, pentru a le atinge, după cum le indica zarul, în rostogolirea lui.
Moderatorul dialogului a fost poetul braşovean Adrian Lăcătuş, ale cărui întrebări se rostogoleau printre petele de culoare din biografia lui Mircea Cărtărescu şi-l provocau pe scriitor să le atingă, nu cu mîinile şi cu picioarele, cum făceau copiii pe asfaltul trotuarelor, ci povestind. Iar povestitorul a fost adolescentul Mircea Cărtărescu, undeva, pe o pată de culoare, scriitorul recunoscînd că, "pînă la 50 de ani eu am fost un copil, acum am trecut uşor în adolescenţă." Dar adolescentul Cărtărescu şi-a început confesiunile cu o mirare copilărească, "Sînteţi atît de mulţi, de nu-mi vine să cred, n-o să am superbia să cred că aţi venit pentru mine, eu cred că aţi venit să socializaţi unii cu alţii." Prima întrebare a lui Adrian Lăcătuş, despre atmosfera în care s-a format scriitorul în anii '70-80, s-a rostogolit pe cîteva spoturi luminoase din copilărie, unde Cărtărescu a zăbovit pentru a ne vorbi de părinţii săi şi de primele cărţi care i-au înmugurit vocaţia literară, Contele de Monte-Cristo, Toate pînzele sus şi Tăunul. Apoi Cărtărescu a smuls sălii multe aplauze şi hohote de rîs cu poveşti despre cenaclurile pe care le-a frecventat, de la cel din liceu, pînă la Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu şi Cenaclul lui Crohmălniceanu. Pentru tînărul Cărtărescu, Cenaclul de Luni a fost ca "descoperirea unui spaţiu extraterestru", unde a fost uluit şi fermecat de felul cum Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Ion Stratan "dădeau de pămînt cu tradiţia culturalistă şi făceau o poezie a imaginilor fulgurante, foarte orală şi directă, plină de imaginaţie", în relaţie cu care reacţia nu era tăcerea admirativă şi cutremurată, ca la alte cenacluri, ci semnul aprecierii era rîsul.
Au urmat poveşti despre încercările de evadare din poezia optzecistă, despre marea ruptură de poezie şi salvarea în proză, despre naşterea primului său volum de proză, Nostalgia, despre metamorfoza acestui volum provocată de cenzori şi cenzoriţe, despre lupta sa cu îngerul în Travesti şi pătrunderea în camera interzisă a Castelului său, despre situaţiile comice provocate de cititori, rude şi prieteni, care s-au recunoscut în personajele cărţilor sale, despre propria teorie a inspiraţiei, care este teoria unui neoromantic, aşa cum se recomandă Cărtărescu, o teorie pe care scriitorul a explicat-o pe placul publicului, majoritar feminin: "să ne gîndim la maşina de cusut, pentru ca cusătura să ţină, un fir trebuie să vină de sus, din ac, şi altul să vină de jos, din talpa maşinii; cam aşa se întîmplă şi cu aşa zisa inspiraţie a scriiturii, trebuie ca un fir să vină totdeauna de sus, de sus poate fi adîncul tău, pe care nu-l stăpîneşti şi de care nu eşti conştient, sau de undeva chiar de deasupra ta, în orice caz nu din mintea ta conştientă, nu din ce poţi tu controla; cu cît contribuţia firului de sus este mai mare, cu atît cartea este mai durabilă."
Nu ştiu dacă teoria inspiraţiei a lui Mircea Cărtărescu este valabilă şi în arta dialogului, dar graţia cu care scriitorul a răspuns, timp de două ore, la întrebările poetului Adrian Lăcătuş şi la cele venite din public a lăsat urme durabile în amintirile maghiarilor şi românilor care au umplut Sala Albastră a Bibliotecii Judeţene din Sfîntu Gheorghe.
(Fotografii: Henning János)