Roxana Tonţa: De unde a pornit acest ideea acestui spectacol?
Peca Ştefan: Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrân este o coproducţie care face parte dintr-un proiect mai mare care se numeşte The Art Of Ageing - arta de a îmbătrâni şi care pleacă de la o realitate: populaţia Europei e în declin şi, în 2050, omenirea va avea, în medie, 52 de ani. Aşa că ne pregătim pentru o schimbare majoră, majoritarii bătrâni vor fi tinerii de azi, iar în România lui 2050 vom fi doar 14 milioane. Acesta este una dintre realităţile demografice pe care pune accentul acest proiect. Eu am fost invitat să scriu o piesă pentru acest proiect, aşa că am realizat o cercetare pentru cele două teatre care au produs acest spectacol: Teatrul Naţional Timişoara şi Badisches Staatstheater din Karlsruhe. Am realizat o chestionar destul de amplu, care cuprindea întrebări personale, metafizice, economice şi chiar întrebări politice, care fac referire la modul în care ne percepem vârsta, la cum ne amintim vârstele din trecut. Am văzut oameni de toate vârstele, de la foarte tineri la foarte bătrâni, cel mai bătrân avea 98 de ani. Dincolo de asta, m-a interesat şi partea subiectivă a acestei cercetări: mulţumirea pe care are o au persoanele în raport cu înaintarea în vârstă. Atât pentru mine, cât şi pentru oamenii pe care i-am intervievat, se pare că realitatea fizică e mult mai puţin importantă decât realitatea mentală. Aşa am ajuns la un concept, am pus întrebarea ce s-ar întâmpla dacă am avea un timp limitat la 60 de minute şi cum am îmbătrâni împreună, ce decizii am lua, ce alegeri am face şi în funcţie de asta cum am putea face un spectacolul care nu este niciodată la fel. Alţi spectatori vor crea alt spectacol, se va crea altă succesiune.
R.T: Când ai început să lucrezi la Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrân?
P.Ş.: Am început cercetarea în noiembrie 2013 şi am terminat cam prin ianuarie 2014. A urmat partea de definire a conceptului şi apoi lucrul meu cu regizorul Malte C. Lachmann. Timp de o lună şi jumătate ne-am ocupat de pregătirea acestor 60 de minute. Am lucrat la piesă în Karlsruhe, din 23 iunie 2014 şi apoi am continuat la Timişoara. Am început să lucrez la acest spectacol în noiembrie 2013, au fost 9 luni, cam cât un copil.
R.T: De ce ai apelat la această abordare, alegerea unei variante şi finalul multiplu, pentru acest spectacol?
P.Ş.: Eu fac chestia asta, încerc să văd cum pot să creez experienţe pentru spectatori, nu îmi place convenţia clasică în care venim şi putem să ne uităm la un spectacol, exact ca la un film. Avantajul teatrului e că e un eveniment live, se bazează pe neprevăzut, e surprinzător. Asta aduce un plus, faţă de experienţa vizionării unui film. E o experienţă de grup, o experienţă comună, pe care o retrăieşti de fiecare dată altfel, e unică. Asta îmi doresc să simtă spectatorul la toate piesele pe care le fac, să fie altceva, ceva ce nu poţi să uiţi foarte uşor.
R.T: Cât de importantă e interacţiunea public - actor şi cum controlezi neprevăzutul care animă spectatorii?
P.Ş.: Pentru mine este foarte importantă această interacţiune, din asta se hrănesc actorii, este energia care duce mai departe spectacolul. Alegerile aparţin în permanenţă acelora care acţionează... şi reacţionează (adaugă zâmbind dramaturgul). Atunci când vezi că alţii au ales pentru tine, începi să te implici. Cât despre neprevăzut, nu-l consider un adevărat pericol, deoarece face parte din viaţă. Îl văd ca pe o sursă de inspiraţie. La fiecare spectacol, actorii depun eforturi şi transformă neprevăzutul într-un avantaj, ei nu ştiu ce vor alege spectatorii, urmează scenariul care nu poate fi lăsat la voia întâmplării. De aceea, îmi doresc ca oamenii să revină în sala de teatru şi să aleagă diferit la următoarea vizionare, să schimbe finalul, să vină şi cu prietenii şi să încerce să-i influenţeze, să încerce altceva. Asta ar fi drăguţ.
R.T: E primul spectacol construit pe această tehnică de final multiplu?
P.Ş.: Nu. Genul acesta de spectacol e mai interesant şi cred că e genul care mă defineşte. Am mai lucrat cu regizoarea Ana Mărgineanu, în cadrul proiectului Despre România, numai de bine unde am dezvoltat o cercetare foarte subiectivă în patru oraşe mici din România: Târgovişte, Sfântu Gheorghe, Baia Mare şi Piatra Neamţ. La Târgovişte am oferit publicului şansa de a alege ce spectacol să vizioneze, publicul avea de ales între 18 piese în 6 spaţii diferite, din care putea să urmărească doar una dintre ele. Unele spaţii funcţionau chiar pe baza unei loterii, trebuia să extragi o bilă. În urma extragerii puteai urmări un spectacol alături de alte 4 persoane, un spectacol în care erai doar tu şi actorul şi de ce nu, un spectacol mobil în care actorul te plimba prin tot teatrul.
La Sfântu Gheorghe, în cadrul aceluiaşi proiect, spectatorii primeau trei mingi şi în timpul spectacolului Sfântul din Sfântu Gheorghe încep să arunce mingiile şi să influenţeze desfăşurarea acţiunii. Cei din sală au de ales între trecut, prezent şi viitor, în a doua parte a spectacolului pot alege să vizioneze o scenă în care joacă cei trei protagonişti şi spectatorii aleg să-i lovească cu mingiile primite. În acel moment, actorii care interpretează gândurile încep să vorbească şi spun ce gândesc personajele. Finalul spectacolului îţi permitea ca spectator să alegi să salvezi unul dintre cele trei personaje.
R.T.: Ce colaborări ai în viitor?
P.Ş.: Cu Teatrul German de Stat din Timişoara voi avea un spectacol pe care l-am scris în 2013, Bremen, şi care va purta semnătura lui Alexandru Dabija. Îmi doresc să se materializeze colaborarea din 2011 cu Teatrul Auăleu de la Scârţ. Vrem să generăm ceva împreună, să stăm două săptămâni împreună şi apoi să înceapă lucrurile să se mişte şi eu să încep să scriu.
Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrâni, de Peca Ştefan
coproducţie TNT şi Badisches Staatstheater Karlsruhe.
Distribuţia: Sabina Bijan, Sophia Löffler, Colin Buzoianu, Jan Andreesen.
Scenografia: Anna van Leen, video design: Lucian Matei.
Regia artistică: Malte C. Lachmann.
(Fotografii: Adrian Pîclişan / Teatrul Naţional Timişoara)