Pe parcursul poveştii - ce surprinde o zi din viaţa lui Niko - îi sunt revelate oarecum metronomic problemele şi angoasele, care se înmulţesc alarmant pentru numai douăzeci şi patru de ore. Toată schema scenariului e cumva pe calapodul conceptului de "nou val", fie că e cel francez şaizecist, german şaptezecist sau românesc actual. Avem o durată temporală relativ scurtă, în care sunt observate activităţile zilnice, aparent banale, ale subiectului, timp în care schimbarea - aici iremediabilă - pare că stă la mâna hazardului. Din acest punct de vedere, al stilului observaţional executat foarte fin, filmul poate fi asemănat cu Metabolism-ul lui Porumboiu sau cu Aurora lui Puiu. Chiar şi cu Amour al lui Haneke.
Un tânăr care hoinăreşte fără orizont pe străzi şi trăieşte pe banii tatălui, Niko ajunge la limita unei prăpăstii în care tot mai mulţi pre-adulţi se regăsesc. Lipsa banilor, venită din incapacitatea de a-şi găsi locul într-o societate artificial susţinută, îi alienează ireversibil. Îi transformă într-un anti-social, cel puţin în viziunea instituţiilor care ne conduc, ce doresc tipizare, eficienţă şi eliminarea unei reflexivităţi de pe urma cărora ar proveni întrebări şi ulterior posibile acţiuni cu tentă anarhistă.
La un moment dat, Niko e prins fără bilet şi coborât într-una din staţiile berlineze de metrou, de către doi controlori aleşi foarte bine - ca actori -, ce se completează reciproc şi oferă adâncime secvenţei în cauză. Totul porneşte de la faptul că tonomatul de tichete e stricat, în tentativa (reuşită a) regizorului de a indica imperfecţiunile unui sistem care poate ceda la cea mai mică adiere. Situaţia prezentată se aseamănă cu fragilitatea unui castel din cărţi de joc. Cu extragerea uneia, totul ar colapsa. Din această pricină, statul încearcă aproape maniacal să menţină lucrurile neatinse, să minimalizeze spiritul liber şi să ne supună unor reguli deloc naturale, chiar dacă trebuincioase în ideea unei cvasi-utopii pe care omul, imperfect, nu o poate asimila în întregime. Poate doar în teorie.
În staţia de metrou, Niko e pus în faţa celor doi controlori. Unul e înalt, are ceva demodat în el şi e cel cu iniţiativa. Celălalt e chel, scund, rahitic, pare a avea un uşor retard şi repetă obsesiv ce spune primul. E un fel de ecou al acestuia. Gerster construieşte atât de bine întreaga întâmplare, încât remarca lui Niko, cum că cel scund e precum R2-D2-ul din seria Războiul Stelelor, se pliază nemaipomenit. Dar nu e o chestiune numai la nivel de comic de limbaj. Are un substrat social puternic. Evidenţiază nivelul de robotizare inconştientă la care am ajuns aproape cu toţii. Nu mai gândim, nu mai trecem lucruri printr-un filtru propriu, ci le acceptăm aşa cum ne sunt oferite. Nu încercăm să le modificăm, să le schimbăm, ci ne rezumăm la a respecta orice regulă, că e corectă sau greşită.
E, de asemenea, pusă problema tânărului într-o societate actuală care nu-l integrează automat, ci îl "invită" să se zbată să răzbească, pe fondul unor vicii fizice şi psihice ce fac parte dintr-un mod de trai devenit obişnuit, după un principiu conform căruia noaptea ne destindem cu alcool şi alte substanţe "relaxante", iar ziua mergem la serviciu, unde trebuie să performăm.
Văzusem recent o reclamă la o cremă hidratantă pentru bărbaţi. Acolo, un mascul căruia îi putem spune feroce - înalt, suplu, musculos, numai bun de coperta vreunei reviste de modă -, ia parte la o petrecere, dar ar cam vrea să plece. La insistenţele amicilor, rămâne până dimineaţa, când merge acasă, face repede un duş şi se bărbiereşte - poate nu e cea mai fidelă prezentare, dar ideea contează. Apoi se dă cu cremă, prezentată ca un elixir împotriva oboselii şi îmbătrânirii. Pleacă la muncă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; ca şi cum ar fi dormit pe săturate. E concepţia de mecanizare a unui organism care, în realitate, cedează foarte uşor.
Oh Boy poate fi receptat ca un studiu de caz. Niko pune la îndoială o lume de care se simte străin, asemenea multor alte persoane, aflate în diferite stadii de negare, de dezicere faţă de un sistem covârşitor, cu cheltuieli lunare, în care fiecare om e pus în faţa unui posibil faliment personal.