Se pot spune multe despre masiva influenţă pe care cineastul francez Jean Rouch a avut-o asupra cinematografiei mondiale, cum ar fi felul în care opera sa cinematografică a modelat stilistica Noului Val Francez, în special pe cea a lui Jean-Luc Godard, sau despre cum tipul de cinema practicat de el a dat naştere unui alt curent cinematografic în Statele Unite ale Americii - direct cinema. Însă opera sa cinematografică este cu adevărat remarcabilă pentru că a depăşit graniţele culturii şi a intrat în sfera politicului prin oportunitatea pe care Rouch a oferit-o Africii şi africanilor, poate pentru prima dată în istorie, de a se auto-reprezenta, prin intermediul filmelor sale.
A nu se înţelege că Jean Rouch credea în puterea magică a cinemaului de a reprezenta realitatea "aşa cum este ea". Din contră, credea într-o cameră ce provoacă şi modifică realitatea, o cameră ce-i obligă pe cei ce se lasă înregistraţi să reacţioneze la prezenţa ei, cu alte cuvinte, o cameră care determină naşterea unui spectacol pus în scenă, un spectacol ce conţine semnele conceptelor şi ideilor pe care cei ce se lasă filmaţi le au atât despre ei înşişi, cât şi despre lumea în care ei fiinţează.
Spectacolul din filmele lui Jean Rouch a luat diferite forme. În Les maîtres fous (1955), un film ce prezintă ceremonia anuală dedicată cultului divinităţilor Hauka, spectacolul este pus în scenă de un grup de emigranţi care, în cadrul unui ritual de posedare - marcat de diverse crize ce par de natură epileptică, precum şi de prinderea, omorârea, gătirea şi mâncarea unui câine -, parodiază formalismul caraghios al stăpânilor colonizatori albi. Camera lui Rouch nu adoptă însă poziţia superioară a albului care observă şi înregistrează ritualuri primitive şi barbare, ci pare să fie conştientă că întreg evenimentul la care asistă este condiţionat de prezenţa sa printre participanţi. Mai mult, această plăcerea de a urmări un spectacol pus la cale pentru privitor se transmite şi în comentariul de pe coloana sonoră, pus la dispoziţie de Jean Rouch, care pare a comenta un meci de fotbal, marcând prin inflexiuni în voce momentele în care spectatorul trebuie să fie atent la o anumită acţiune sau o anumită zonă din cadru. În Jaguar (filmat în 1954-1955 şi proiectat pentru prima dată în 1967), un film în care graniţa dintre ficţiune şi documentar este puternic estompată, spectacolul merge în aceeaşi zonă de parodie a metehnelor şi a caracterului "civilizat" al albilor, însă se concentrează mai mult pe raporturile de putere care există între stăpânii albi şi sclavii lor africani. Damouré, unul dintre personajele principale ale filmului, ajuns într-o poziţie de putere, îşi cumpără o pereche de ochelari de soare - obiect ce funcţionează semiotic, fiind un semn pentru stăpânii colonizatori - şi începe să abuzeze verbal şi fizic subalternii africani, imitând, dar şi parodiind prin imitare, atitudinea pe care albii o au faţă de angajaţii lor africani. Mândru că a obţinut un statut social în sistemul economic creat şi importat de albi în statele africane, Damouré se plimbă pe bulevard asemenea unui "jaguar", meditând asupra nou dobânditei poziţii. "Mă plimb pe străzi, am devenit un Jaguar. Cum adică un Jaguar? Păi... Jaguarul e un dandy cu freza bine pusă la punct care fumează şi care se plimbă. Toţi ochii sunt pe el. El priveşte toate fetele frumoase. Îşi fumează mai departe ţigara, fără griji. Voilà! Ăsta e Jaguarul. Un gentleman, un adevărat zazouman."
În Moi, un noir (1958), Rouch trece de la spectacolul ca parodie a albilor colonizatori, la spectacolul ca formă de auto-reflexie. Pentru prima dată, întregul comentariu de pe coloana sonoră a filmului - înregistrat după încheierea filmărilor, având deci un caracter reflexiv - este compus şi narat de un african. Moi, un noir se vrea, după cum spune şi titlul (Eu, un negru), un film în care intervenţia cineastului este minimă, în care personajul principal are ocazia să se prezinte pe sine spectatorilor fără ca regizorul să funcţioneze ca filtru, să reflecteze asupra mediului în care trăieşte, să privească şi să mediteze asupra relaţiilor dintre africani.
Rouch se concentrează asupra unui grup de emigranţi din Niger, veniţi în Abidjan, capitala Coastei de Fildeş, pentru a câştiga bani. Influenţa culturii occidentale poate fi simţită prin intermediul poreclelor pe care patru dintre muncitori le adoptă - Edward G. Robinson, Eddie Constantine (în rolul agentului federal american, Lemmy Caution), Tarzan şi Dorothy Lamour - toate inspirate de actori sau personaje prezente în filmele americane şi franţuzeşti pe care cel mai probabil le-au văzut. Aceasta nu este însă o dovadă a colonizării culturale de care ar suferi cei patru africani, aşa cum nici adoptarea unor astfel de alter ego-uri de către tineri francezi sau americani nu ar fi o dovadă de colonizare culturală. În loc să se separe de şi să învinovăţească albii în mod direct, Oumarou Ganda - adică Edward G. Robinson, adică Sugar Ray Robinson, un alt alter ego adoptat de cel ce narează comentariul de pe coloana sonoră - insistă asupra aspectelor pe care tinerii de vârsta lui le au în comun, indiferent dacă sunt albi sau negri; aceleaşi dorinţe de a avea o casă, de a avea bani pentru a se distra în cluburi, aceeaşi nevoie de a merge cu prietenii la plajă şi de a se bucura de un sfârşit de săptămână frumos, aceeaşi nevoie de a-şi întemeia o familie şi, nu în ultimul rând, aceeaşi nevoie de escapism, de a evada în cultura pop, în poveştile filmate ale occidentalilor sau în miturile povestite ale africanilor. Cu toate acestea, este mereu tratat ca cetăţean de rangul al doilea atât de către albi, cât şi de către africanii bogaţi.
Moi, un noir este unul dintre cele mai influente cultural, mai inovatoare stilistic şi mai pline de candoare filme ale anilor '50. Este filmul care a pus bazele cinemaului african şi care l-a format pe unul dintre primii săi regizori - Oumarou Ganda. Este filmul care a dat Africii propria sa voce, care era până atunci redusă la tăcere de hegemonia culturală a Europei şi de imaginea deformată a unei Africi prezentate doar din perspectiva unor cineaşti europeni. Însă, mai mult decât orice, este un loc în care ideile despre Africa şi despre ce înseamnă să fii african s-au putut manifesta liber.
Moi, un noir / Eu, un negru
Franţa,1958
regie şi imagine: Jean Rouch
sunet: André Lubin / montaj: Catherine Dourgnan, Marie-Josèphe Yoyotte
cu: Oumarou Ganda, Gambi, Petit Touré.