Sunt interesante filmele pentru şi cu adolescenţi puşi la încercare (războiul copiilor de câţiva ani încoace), ca şi cele realizate de tineri foarte la începutul carierei. Aşa este şi cazul filmului de faţă, regizorul fiind la debut în lungmetraj (reuşit, ambiţios), cel care a trecut prin aproape toate departamentele de creaţie, învăţând de peste tot. Iar ecranizarea după cartea lui James Dashner prinde credibil formă în imagini, cu tensiune fix de la începutul cu cuşca de fier care nu ştii dacă coboară sau urcă până la finalul cu twist pervers.
Este filmat foarte strâns, fără multe cadre largi şi aproape deloc clipe de respiro sau de lirică introspecţie. Suspansul se acumulează astfel, camera mobilă se mişcă frenetic de la un chip la altul, de la un personaj la celălalt, cu efecte şi detalii care ar fi pregătit scene de 3D. Însă filmul, la fel ca şi recentul Into the Storm, e 2D şi e bine aşa. Tocmai de aceea, efectele sonore sunt şi mai impresionante, mai bine gândite, mai viscerale (zgomotele de bestii care se aud din labirint). Muzica lui Paesano, cu accente metalice gen TRON şi Inception, bună plasă de siguranţă.
Labirintul de aici nu este cel al Minotaurului, dar e la fel de periculos şi de letal şi nici Casa Schimbărilor din Poveste fără sfârşit, chiar dacă şi el îşi modifică zilnic forma. Rămâne un mister până la final, cu toate că cei care au trecut prin The Hunger Games, Harry Potter (partea de labirint), Ender's Game şi Divergent ştiu la ce tip de manipulare să se aştepte.
Scenariul, destul de schematic (urmează mai mult ca sigur ca unele personaje şi legăturile dintre ele să se dezvolte ulterior) ştie cum să te prindă şi să te ţină în priză, să adune întrebările cine e cine, cum a fost cu primul venit, încotro să se îndrepte, iar scenele de pauză alternează potrivit cu cele de acţiune trepidantă. Eroul află repede că nu e de glumă şi primeşte rapid informaţiile ca o serie de palme peste ceafă.
Aştepţi cu sufletul la gură scenele din interiorul labirintului de granit, de piatră, de beton, iar momentele de aici sunt şi cele mai reuşite, cu adrenalină. Interiorul, cu aspectul lui industrial, cu panouri metalice de zeci de metri înălţime ce se strâng ca scuturile romane în formaţie de luptă, futurist şi realist deopotrivă - interesant de privit.
Filmul te lasă ca spectator să creezi variante (dacă nu ai citit cartea), ca la jocurile video, să cauţi în minte posibilităţi că un detaliu poate să însemne un lucru sau altul, iar asta susţine atenţia. Explicaţiile vin târziu şi sunt foarte zgârcite şi asta e bine că nu sunt doar în replici.
La fel ca în Divergent, şi aici avem un boboc, ultimul venit, care trebuie să se adapteze la reguli noi, cazuri-limită, echipă dură. Un platou, Poieniţa cum i se spune, ca în O lume dispărută a lui Conan Doyle, cu diferenţa că aici nu sunt dinozauri, ci roboţi agresivi setaţi să atace, cyborgi bizari cu aspect de păianjen, cu picioare hidraulice. Eroul, sau cel care ajunge în această postură, este - cum ştim - acela mai curios decât toţi ceilalţi, cel mânat să găsească soluţii, să ajungă la destinaţie, să fie lider curajos. Un erou al vremurilor acestea, un caucazian cu care să se identifice cât mai mulţi.
Filmul are multe scene de forţă şi destule găselniţe vizuale, ca să fie vizionat de public larg. Distribuţia, plină de băieţi şi de câţiva copii-vedetă (Will Poulter aici pe contre-emploi) reuşeşte să fie credibilă şi să te convingă să stai cu ea până la sfârşit fără fracturi de atenţie.
Desigur, ai multe semne de întrebare la sfârşit, mai ales legate de cerul care nu e o simulare. Războiul cu copii-cobai, testele pe ei, plus replica repetată ca o mantră veninoasă (cu atât mai cumplită că sună cum sună şi că în final înseamnă ce înseamnă) pregătesc în cinema încă o saga postapocaliptică de succes.
"Răul e bun!"