Cineclub Film Menu - Deus e o Diabo na Terra do Sol

Filmul Deus e o Diabo na Terra do Sol / Dumnezeu şi diavolul pe pământul soarelui (Brazilia 1964, realizat de Glauber Rocha) rulează joi, 9 octombrie 2014, de la ora 19, în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Filmul e subtitrat în limba engleză. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Alina Calotă şi de Raluca Durbacă.


În anii '50-'60, în America Latină se făceau demersuri pentru ieşirea Lumii a Treia de sub dominaţia politică şi culturală a lumii europene civilizate. În Brazilia mişcarea de decolonizare şi modernizare (prin intermediul cinemaului) a fost reprezentată prin trei manifeste redactate de Glauber Rocha. Primele două, Estetica Foametei şi Estetica Visului, cuprind principiile mişcării Cinema Nôvo şi sunt un soi de sinteză între modernism, neo-realism, suprarealism şi concretism. Estetica Foametei a apărut pentru prima dată în Revista Civilização Brasiliera în iulie 1965, apoi a fost tradus în franceză pentru revista Positif cu titlul L'esthetique de la violence ^[1].Aici Rocha vorbeşte despre cauza revoluţiei Noului Cinema, adică despre raportul dintre colonizatorii europeni şi colonizaţii latin-americani, despre instrumentele revoluţionarilor: realitatea politică şi socială, conştiinţa colonizaţilor, foametea şi violenţa născută din foame şi despre modalitatea de exprimare a acestora - un cinema-adevăr (cinema-verdade) care să informeze în legătură cu sărăcia din Lumea a Treia, dar şi să lupte împotriva ei. Cinema Nôvo s-a dorit a fi un proces cultural, un fenomen care să apere drepturile omului (în principal la educaţie şi la locuri de muncă). Astfel, orice cineast, de orice naţionalitate, care era pregătit să exprime spiritul (real) al vremurilor de atunci era primit în grupul Cinema Nôvo, numit şi grupul eisensteinienilor.
 
Al doilea manifest, Estetica Visului, vorbeşte despre revoluţia gândirii Lumii a Treia: poporul (o povo) are datoria să conştientizeze sărăcia şi raportul de colonizare dintre Europa şi America Latină şi să iasă în stradă, iar intelectualii să scrie şi să producă filme sau reportaje care să popularizeze situaţia de criză. Punctul comun dintre cele două tabere este visul, cu sensul de dorinţă, idee, năzuinţă de a lupta şi de a elibera omul brazilian de mizerie.
 
Estetica despre care (aproape că) nu se vorbeşte în manifestele sale presupune: filmarea cu orice mijloace ("o idee-n cap şi o cameră-n mână"), (re)inventarea cinema-ului de autor, includerea elementelor folclorice şi mitologice care să construiască patrimoniul cultural al ţării, personaje şi situaţii care să ilustreze vederi antiburghezie, antiguvern şi anticolonialism.
 
A treia lucrare, Revolução do Cinema Nôvo, nu este un manifest în adevăratul sens al cuvântului, dar poate avea funcţie de manifest. Cartea a fost scrisă în 1981 (tot) de Glauber Rocha şi publicată de editura Alhambra şi Embrafilme (producătorul şi distribuitorul naţional de filme din Brazilia) şi prezintă conceptul de cinema verdade, dar şi o descriere mai detaliată a legăturii interculturale dintre Cinema Nôvo şi Neorealismul italian, Noul Val francez, Eisenstein, suprarealism, modernism şi concretism. Toate aceste influenţe sunt dovada formării intelectuale şi a profesionalizării autorilor de cinema, dar şi a unui Nou Cinema Brazilian.
 
Cinema verdade (cinemaul-adevăr) are trei etape de dezvoltare: 1. Denunţarea situaţiei sociale (inspirată din Neorealismul italian şi critica socială a Noului Cinema american) 2. euforia revoluţionară care are caracter popular/folcloric 3. etapa reflexivă / căutarea profunzimii.^[2] Limbajul acestuia este mitul, fiindcă "dacă vrem o revoluţie globală, ne trebuie un limbaj universal care să fie înţeles în sens marxist, ca expresie a conştiinţei",^[3] iar din punct de vedere ideologic-tehnic, "camera înseamnă o viziune asupra lumii, travlingul înseamnă cunoaşterea sau descoperirea lumii, iar montajul este punctuaţia ambiţiei lor asupra realităţii umane şi sociale din Brazilia".^[4]
 
Toate filmele lui Glauber Rocha sunt puternic influenţate de contextul politic, social şi cultural în care au apărut şi mai ales de ideologia prezentată în manifeste şi în diverse interviuri sau articole critice semnate de acesta. După două exerciţii de scurtmetraj (Patio şi A Cruz na Praça) a debutat în 1962 lungmetrajul Barravento (preluat de la Luiz Paulino Dos Santos, coproducător al filmului Deus e o Diabo Na Tera Do Sol şi operator al scurtmetrajului Patio) şi a regizat încă şapte lungmetraje (printre care O Dragão da Maldade contra o Santo Guerreiro, premiat în 1969 la Cannes) şi documentare de scurtmetraj. 
 
Deus e o Diabo na Terra do Sol, al doilea lungmetraj, realizat în 1964, reia ideea cuplului dezbinat şi al personajului colectiv din Barravento şi introduce personajele inspirate din folclorul brazilian: Antonio das Mortes, ucigaşul de cangaçeiros, fericitul (beato) Sfânt Sebastião şi Corsico (ultimul rămas din stirpea banditului Lampião). Funcţia fiecărui personaj din film este o poveste şi o ideologie socio-politico-culturală în sine şi ilustrează în mod repetat lupta de clasă dintre ţărani şi moşieri. Gilberto Felisberto Vasconcellos scrie în cartea sa, Glauber Rocha patria libre, că există o dinamică a demonologiei folclorice în (ceea ce el numeşte) kino-folkul glauberian; "un sincretism socio-mistic, un transfer constant de roluri între Dumnezeu şi diavol echivalent cu cel dintre sfinţii catolici şi zeităţile africane de pe teritoriul Braziliei, cu o singură diferenţă (esenţială): spre deosebire de literatura populară, binele nu învinge şi răul nu e pedepsit".^[5]
 
Naraţiunea filmului este simplă, complexitatea constă în personaje şi în discursul lor. Manuel, un ţăran simplu trăieşte cu mama şi cu nevasta lui, Rosa, într-o casă dărăpănată. Singura lor sursă de venit sunt vitele date în arendă unui moşier. Manuel devine violent când moşierul încearcă să facă legea după propriul interes şi îl omoară, apoi are o revelaţie şi crede că Sfântul Sebastião va duce oamenii pe insula fericirii, acolo unde vor scăpa de sărăcie, iar binele e bine şi răul e rău. După ce Rosa îl omoară pe Sfântul Sebastião într-un soi de sacrificiu religios, într-o biserică, Manuel are o nouă revelaţie şi crede în puterea lui Corsico de a salva poporul de la foamete şi de a face dreptate.
 
Principala problemă care alienează personajele este foametea şi faptul că binele şi răul se confundă. Poporul (o povo), personajul colectiv, crede în oricine promite fericirea şi dreptatea. "În filmele lui Glauber Rocha mulţimea, dacă nu e imobilizată din punct de vedere politic, e dominată cu un fel de transă mistică"^[6] iar transa este direcţionată cu ajutorul muzicii, poporul înfometat halucinează, cântă şi dansează. Mulţimea mereu urmează un Dumnezeu (Deus) sau un Diavol (Diabo) pentru că le trebuie un lider. Necesitatea politică a unui lider sau a unui salvator va fi reluată mai detaliat în Terra em Transe, subliniind imposibilitatea de a face distincţia dintre partidele de stânga şi cele de dreapta sau dintre bine şi rău. Poporul nu ştie să aleagă fiindcă e înfometat şi needucat, dar Antonio das Mortes, justiţiarul care omoară bandiţi, poliţistul neoficial al împrejurimilor, spune că "vina nu e a poporului, dar nici poporul nu e nevinovat".
 
În ceea ce priveşte raportul dintre vinovaţi şi nevinovaţi, Glauber Rocha critică  relaţia dintre donos (da terra) [proprietarii de pământ] şi danados (da terra) [damnaţii, privaţii de pământ]. Procedeul prin care este construită majoritatea personajelor şi a relaţiilor dintre ele este alegoria. Antonio das Mortes este o instanţă politică la fel ca Sfântul Sebastião sau Corisco, Manuel şi Rosa sunt cetăţenii alienaţi, iar poporul reprezintă masele euforice în faţa discursului politic. Prin aceste tipologii, Glauber Rocha face alegoria politicului, dar fiindcă include şi componenta religioasă, politizează sentimentul religios popular. Din nou, este dificil de făcut distincţia (dintre politic şi religios).
 
Titlul original al filmului Deus e o Diabo na Terra do Sol / Dumnezeu şi diavolul pe Pământul Soarelui are legătură cu ultimul vers din ultima melodie din soundtrack (compusă de Glauber Rocha şi Sérgio Ricardo): "Que a terra é do homem / Num é de Deus nem do Diabo" / "Pământul este al omului, nu e nici al lui Dumnezeu, nici al diavolului". Glauber Rocha a spus că brazilienii trăiesc un suprarealism concret, nu visat, aşa cum se întâmplă la francezi.
 
Situaţia concretă din Lumea a Treia este suprarealistă: omul suferă de foame şi de halucinaţie, memoria lui funcţionează ca imaginaţie (fiindcă nu are o istorie propriu-zisă) şi singurul lucru pe care îl are este sărăcia sau un pământ sterp. Traducerea titlului în engleză este Black God, White Devil / Dumnezeu Negru, Diavol Alb şi reconfirmă jocul (în chiasm) de putere pe care îl are binele şi răul.

Muzica din filmele lui Rocha şi în special din acest film este un fel de baladă şi are are rol de narator. Din soundtrack aflăm povestea şi ce urmează să se întâmple. Aşadar, filmul are o construcţie foarte elaborată care poate fi citită numai în contextul social politic şi cultural al mişcării Cinema Nôvo.