La Teatrul Mic a avut loc o reprezentaţie a celebrei piese gogoliene Jucătorii, pusă în scenă de teatrul Al. Davilla din Piteşti, în regia artistică a lui Mihai Lungeanu. În general Gogol poate fi jucat oricum, fiindcă polisemantismul creaţiei sale se pretează la orice abordare. Aceasta însă nu are cum să scuze superficialitatea, lipsa de forţă şi ritm.
Un Gogol jucat bine este ca un Caragiale interpretat fără greşeală. Cu alte cuvinte, nu are cum să plictisească şi ţine treaz interesul spectatorului de la un capăt la altul al piesei. Cînd începi însă să te uiţi la ceas, cînd te întrebi cît mai e pînă se termină piesa, atunci, sigur, ceva nu este în regulă. Nu pot să spun că pe durata acestei puneri în scenă a Jucătorilor m-am uitat neapărat la ceas, dar nici nu am intrat în vibraţie cu spectacolul.
Cine nu cunoaşte parabola înşelătorului înşelat? De aceea, nici nu are cum să fie surprins. Iharev, un trişor de profesie, nimereşte într-un tîrguşor din imensa Rusie, unde vrea să-i înşele pe alţi muşterii pentru a face rost de bani. Numai că îşi va afla naşul. Nişte pierde-vară ca el se dovedesc mai abili şi reuşesc să-i ia toţi banii. Dar nu la simplul joc de cărţi, ci înscenînd o întreagă maşinaţiune în a cărei capcană eroul nostru, deşi versat, cade. Evoluţia piesei gogoliene este plină de surprize şi din acest motiv abordarea ei regizorală şi actoricească au datoria să fie, la rîndul lor, imprevizibile. Nu e vorba de originalitate cu orice preţ, ci de a redescoperi spiritul inventiv, burlesc, grotesc şi, nu în ultimul rînd, mistic gogolian, care, tocmai dintr-o asemenea contopire a contrariilor a dat naştere unor opere devenite reper fundamental în istoria literaturii universale.
Totuşi, mizanscena propusă de teatrul piteştean se află parcă mereu în urma textului, ilustrîndu-l dealtminteri destul de corect, dar fără a-l emoţiona pe acela care cunoaşte piesa şi se aşteaptă aproape tot timpul la explozie din partea actorilor. Coborîrea în final a unui fel de zeiţă compusă din beculeţe luminate, muza escrocului căreia el i se închinase, vrea să rupă cumva orizontala de pînă atunci a spectacolului, dar cu prea puţin succes.
Se poate spune că am avut de-a face cu un Gogol de Piteşti - care, evident, nu e totuna cu ţuica de Piteşti - un Gogol reprodus onest, aşa cum elevii învaţă o lecţie mai mult sau mai puţin papagaliceşte, dar fără să aspire nici pe departe la autenticitatea maestrului. Acestea sunt riscurile cînd te legi de cei mari.