Milarepa e cel care leagă numele celor doi sculptori, însă nu are vreo consistenţă sau credibilitate din cauză că, în derularea sa, acest tablou e destul de penibil ca naraţiune şi mega teatral ca interpretări. Milarepa (jucat de Claudiu Bleonţ) şi colaboratorii săi sunt plasaţi într-un cadru cu fundal de tipul celor realizate în photoshop şi lăsate nefinisate - un loc magico-ludic prin care ar trebui să păşim într-o lume şamanică, a prezicerilor; reuşeşte doar să dea o notă extremă de kitsch. Asta nu ar fi nimic (viziunea regizorală, de scenografie şi de construcţie a decorului, în general, o putem înţelege, chiar dacă personal nu o agreez) dacă replicile ar fi în regulă şi ar fi rostite natural. Nu sunt nici în regulă şi sunt rostite ca pe scena unui teatru provincial. Teatrul îmi place, nu asta ar fi problema, merg cu plăcere la anumite montări - de la comedii, prin proiecte cu un vădit caracter modern, la istorii suprarealiste. Ba mai mult, filmul lui Purcărete, Palilula, m-a doborât, dar acolo exista o convenţie între public şi creator; convenţie legată de teatralitatea excesivă, asumată până la ultima replică. Aici nu este aşa ceva.
În afară de iubita unui Marin Etu tânăr (cu un rol prea scurt pentru ca artificialitatea ei să devină sâcâitoare) şi în afara personajelor din segmentul dedicat lui Milarepa, toţi actorii joacă neaşteptat de normal; că replicile nu sunt întodeauna cele mai nimerite, asta nu e problema lor; le adaptează atât cât pot şi cât le-a permis echipa de producţie.
Pe de o parte, Ioan Andrei Ionescu şi Iulia Verdeş creează o simbioză destul de fericită; chiar şi băieţelul care le mediază relaţia îşi duce la bun sfârşit personajul, ca mişcare în cadru şi frazare. Sigur, povestea de dragoste Brâncuşi-Martha nu are forţa pe care o poate edifica un rezigor inspirat. Dar, în orice caz, Ioan Andrei Ionescu îşi joacă bine partea. Şi nici Iulia Verdeş nu e de prisos în rol. De cealaltă parte, Alexandru Potocean (Etu) şi toţi cei care apar în tabloul comunist, fac ceea ce trebuie, iar îmbrăcămintea, locurile şi momentele alese sunt toate ireproşabile. Cinematografic, Brâncuşi... din eternitate stă bine-mersi în picioare. Fondul diegetic nu e obositor; sunt scene fără coloană sonoră, ce se apropie de o atmosferă contemplativă. Problema vine pe partea de concepţie şi de creaţie; un fel de formă tehnică fără fond artistic.
La nivel narativ, proiectul lui Popovici are fisuri deranjante. Atât în interiorul celor două perioade (Paris interbelic şi postbelic, respectiv România socialistă şi, redusă ca prezenţă pe ecran, capitalistă), cât şi la nivel de tranziţie de la una la alta. Despre zona tibetană, care interferează negativ cu restul, prefer să nu mai discut, e un rateu absolut şi greu egalabil.