Cum să faci din toamnă şi vară, şi (primă)vară, şi iarnă - Anotimpurile mele, Tudor Gheorghe la Sala Palatului, Bucureşti, 2014

Pe Tudor Gheorghe nu îl poţi turna într-un calapod, nu îl poţi asocia unui gen muzical anume sau unei generaţii. Nici măcar unui timp. Nu ţi-ai permite să spui că vocea-i sună într-un anume fel, "înmuiată în bourbon, lăsată la afumat pentru câteva luni şi scoasă apoi afară şi călcată cu maşina", cum o descria un critic muzical pe cea a lui Tom Waits, de exemplu. Vocea lui Gheorghe e când primăvăratică, când gravă şi puternică ca un ţipăt de toamnă, când glacială, atunci când rosteşte un vers despre iarnă. Ştii că ar fi în zadar să o încadrezi în vreo matriţă de (contra)tenor sau bariton. Între atâtea tipare răsturnate şi ignorate, nici concertele lui nu sunt la fel ca altele, comerciale şi trase la indigo.

Cu un meşteşug artistic şlefuit timp de 15 ani, moment în care maestrul cu origini olteneşti a început seria de spectacole Anotimpurile mele, Tudor Gheorghe a adus publicului joi, 9 octombrie 2014, pe scena Sălii Palatului din Bucureşti, toate anotimpurile din poezia românească într-un concert unic, pe care poate doar englezescul "classy" l-ar descrie pe măsură: amestec de eleganţă şi talent, ironie şi inteligenţă fină, pasiune şi dialog.

Dirijorul Hristescu şi insomniile lui estivale

Acompaniat de Corul Madrigal şi Orchestra Naţională Radio, dirijate de Marius Hristescu, artistul şi-a început recitalul fără prologuri inutile, direct cu "notele de primăvară" ale lui Bacovia. Concertul ar fi putut continua firesc cu alte tălmăciri muzicale inspirate din pasteluri şi poeme despre cele patru anotimpuri, dar Tudor Gheorghe nu a lăsat loc de previzibilităţi. Ca un Domn Trandafir care încearcă să-şi apropie învăţăceii de poezie şi muzică deopotrivă, artistul a dezvăluit detalii mai puţin cunoscute din viaţa poeţilor care l-au inspirat şi nu numai. Lecţiile, pe alocuri şcolăreşti, s-au transformat uneori în unele de viaţă. Lăsată în urmă cu "idile" timpurii şi salcâmi nebuni, momentul primăverii a fost urmat firesc de cel al verii, dar şi de un dialog savuros cu publicul şi cu dirijorul Hristescu. "Ce dirijor serios am eu! Zice: «Eu vara nu dorm!». Tu uiţi cu cine eşti pe scenă, ai trei branduri lângă tine!", l-a dojenit în glumă pe Hristescu, îmbrăcat în negru şi silfid precum un fir de verbină apărut în luna lui Cuptor.

Nu ştiu cât de uşor i-a fost artistului să descopere muzicalitatea fiecărui vers tălmăcit de Păstorel Teodoreanu, Romulus Vulpescu, Topârceanu, Bacovia sau Păunescu, cert e că am aflat împreună cu cei peste 4.000 de spectatori din sală cât de greu i-a fost să comprime patru anotimpuri şi zeci de partituri dedicate lor în numai două ore de spectacol. "Momentele ucigătoare de tăierea unor versuri din ansamblu", stare asumată de artist înaintea recitalului, nu au afectat cu nimic grandoarea evenimentului. Ba, dimpotrivă, mărturiile "de culise", glumele ironice rostite cu un ton pe cât de zeflemitor, pe atât drăgăstos, "didascaliile" dezvăluite publicului înainte de fiecare poezie muzicală au sporit plăcerea şi convingerea că nu poţi fi într-un loc mai frumos din Bucureşti într-o seară autumnală de octombrie 2014.

Cum ar fi fost la discoteca lui Tudor Gheorghe

Printre cântece, poveşti cu iz poetic şi glume, artistul a zâmbit atât celor de pe scenă, cât şi celorlalţi din afara ei într-o complicitate tacită, cu mustaţa de haiduc bătrân arcuită simetric, precum o cortină ridicată simultan pe ambele părţi, direct dinspre margini. Şi cu un neastâmpăr în ochii-i rotunzi, uşor exoftalmici. Simfonia toamnei a debutat cu Goga, a cărui poezie a fost descrisă de maestru ca fiind "tristă şi frumoasă în acelaşi timp". Pe plasma imensă din spatele scenei, tranziţia dintre anotimpuri a fost marcată de imaginea a două degete ce băteau ritmul pe o mandolină.

Spectatorilor, de toate vârstele, nu le-a revenit doar misiunea de a aplauda, aşa cum se întâmplă într-un concert oarecare. Uneori artistul din faţa lor i-a provocat. Le-a fost pusă la încercare cultura generală "Nu vă spun autorul versurilor care urmează. Asta pentru că v-aş jigni, dumneavoastră sunteţi doar publicul meu. Ascultaţi şi faceţi eforturi de când eraţi mai tineri!" au fost cuvintele lui Tudor Gheorghe înaintea unei poezii de Topârceanu. Suspansul evaluării şcolăreşti a durat până când o imagine a partiturii a fost postată pe întreaga plasmă, cu tot cu numele celui care a scris versurile. Simfonia toamnei - cu "pasul ei de marchiză", atent la "faldurile rochiei de crini" - a fost întregită de o meditaţie de-a artistului despre generaţia actuală. Fără critici de om cărunt şi învăţat, ci, mai degrabă, de constatări ale unui spirit tânăr de fin observator, maestrul le-a spus celor prezenţi în sală că şi-ar fi dorit să fie manager de discotecă. De ce? Pentru a mai da, printre hituri de o vară şi hănţăneală, muzică de calitate şi lecţii de tango tinerilor care "nu mai au habar de dans". "Băieţii de azi nu mai pun nici mâna pe fete. Se strâng în cerc şi uită ce fac, dar se frământă în orice caz. Transpiră, se uită unul la altul. După ce se încheie totul, unul se uită la o fată de pe acolo, bagă mâinile frumos în buzunar şi cu ciunga-n gură îi zice scurt: «Hai!». Nu mă deranjează că zice aşa, mă deranjează că ea se duce!", a glumit artistul.

După ce Tudor Gheorghe şi-a convins auditorul că "niciodată toamna nu fu mai frumoasă sufletelor noastre", a venit rândul dalbelor flori, al colindelor şi clinchetului de clopoţei. În timpul reprezentaţiei despre iarnă şi a ninsorii bruşte din trei dimensiuni, unii spectatori îşi trăgeau mai abitir hainele pe ei. Maestrul le-a arătat în stilu-i inconfundabil cum e posibil să ningă, în plină toamnă, cu "miros de lujeri puri".

În urma Artistului, la 21 trecute fix, pe scenă nu au rămas fulgi de zăpadă, ci doar câteva coşuri cu flori şi două violoncele, o harpă şi două tobe. "Zici că a fost magie!" îi spunea la ieşirea din sala de spectacol o femeie de vârsta a treia soţului, în timp ce-şi aşeza tacticos biletul în poşeta-plic. Dacă e să-i dăm crezare, un concert Tudor Gheorghe e chiar o demonstraţie vrăjitorească şi dovada unui talent fără măsură. "Cum altfel ar fi posibil ca-n două ore să vină şi primăvara, şi vara, şi toamna, şi iarna?", mă întreb eu.

Final de rezervă

La şcoală, învăţătoarea ne arăta cum putem folosi o singură coală pentru a reprezenta pictural cele patru anotimpuri. După palul coloristic al primăverii, planşa era acoperită cu nuanţe vii de verde, galben şi portocaliu. Odată cu experimentarea verii, fiecare elev putea mototoli hârtia şi printre pliuri să traseze linii accentuate şi grave de cărămiziu, maro şi cenuşiu. Pentru iarnă nu mai era decât o singură soluţie: să iei palimpsestul cu mâzgălituri şi să-l întorci, descoperind un blanc total pe care puteai reda iarna. Puteai face asta de-a lungul unei zile. Cel puţin, căci trebuia să aştepţi de fiecare dată ca "desenul să se usuce", înainte de a trece la următorul sezon. Aseară, în faţa a peste 4.000 de oameni, Tudor Gheorghe a reuşit să facă din toamnă, iarnă şi din iarnă, (primă) vară în mai puţin de două ore.