Imediat după lansare, filmul lui Patrice Chéreau, L'homme blessé este criticat pentru că nu vorbeşte despre o homosexualitate satisfăcătoare. Deranjat de termenul folosit, Chéreau răspunde: "Aţi văzut vreodată o homosexualitate satisfăcătoare? Şi chiar dacă se întâmplă, nu poţi face un film despre o situaţie homosexuală fericită. În general nu faci filme cu întâmplări fericite. Nimeni nu critică niciodată povestirile heterosexuale nefericite pentru că pun heterosexualitatea într-o lumină proastă. Dacă o situaţie este satisfăcătoare atunci nu are sens să faci un film sau să scrii un roman despre asta."
Iniţial, filmul trebuia să fie o adaptare după romanul lui Jean Genet, Jurnalul unui hoţ, însă după o perioadă de şase ani, timp în care Chéreau împreună cu Hervé Guibert au lucrat la scenariu, rezultatul final cristalizează o nevoie personală a regizorului, şi anume aceea de a "face un film care ar vorbi clar despre pasiunea unui băiat pentru un altul"[1]. Chéreau reuşeşte să depăşească o barieră psihologică, declarând într-un interviu că a reuşit să vorbească despre sine fără a-şi mai deghiza opera într-o situaţie heterosexuală.
Filmul, care a reprezentat Franţa la Cannes în 1984, prezintă povestea lui Henri (Jean-Hugues Anglade), un tânăr presat de o familie sufocantă, care îl întâlneşte pe Jean (Vittorio Mezzogiorno, dublat de Gérard Depardieu), la gară, în toaleta bărbaţilor. Tânărul Henri dezvoltă o pasiune periculoasă pentru Jean, un hustler cu înclinaţii homoerotice, dependent de somnifere, despre care însă nu se înţelege dacă ar fi un peşte, un hoţ mărunt sau câte puţin din fiecare. La rândul său, Jean este însoţit de un partener, un doctor burghez decăzut cu înclinaţii voyeuristice, pe nume Bosmans. Cei doi îl plimbă pe Henri prin subteranele oraşului - îi oferă lui şi spectatorului o călătorie prin locurile frecventate de o clasă marginalizată: de la toaleta gării, prin parcarea plină cu maşini unde cupluri heterosexuale se întâlnesc pentru a face sex (loc propice pentru voyeurism) până la clubul de noapte unde Jean doarme periodic. Pasiunea lui Henri îl va duce la un final tragic, atunci când va face un ultim efort de a fi alături de persoana pe care o iubeşte. Despre final, Hervé Guibert scria că se aseamănă cu cele din nuvelele lui Jean Genet, scriitor pentru care elementul fundamental al unei povestiri rămâne dragostea: "Et s'il n'y avait qu'une seule chose à garder, dans cette histoire, ce serait bien sûr l'amour"[2] ("Şi dacă ar fi să se păstreze un singur lucru din povestire, acela ar fi într-adevăr dragostea").
Este important de reţinut că filmul apare în 1983, la doi ani după ce François Mitterand este ales în funcţie şi la un an după ce guvernul condus de acesta decriminalizează homosexualitatea. Aşadar filmul apare atunci când revoluţia gay se apropie de sfărşit, după un început timid în 1971, urmat de culminarea eforturilor comunităţii din anii '70 şi sărbătorită în anii '80. "Are you ready for the 80s?" cântau cei de la Village People. Eliberarea de homosexualitate, ca termen peiorativ, se apropia de sfârşit. Cel puţin în Franţa. Comparativ, în România homosexualitatea este decriminalizată începând din 2000, nu în urma unei revoluţii, ci în urma presiunilor din exterior[3]. România urma să intre într-o alianţă strategică cu ţări cu înclinaţii liberale mult mai largi decât cele cu care eram obişnuiţi.
Dacă doriţi să aflaţi mai multe despre cum se trăia gay înainte de 1989 în România, vă recomand După Traian şi Decebal. (Din filele istoriei gay în România), piesă care face parte din Stagiunea de Teatru Politic, proiect coordonat de către Gazeta De Artă Politică.
L'homme blessé / Omul rănit
Franţa, 1983
Regie: Patrice Chéreau
Scenariu: Patrice Chéreau, Hervé Guibert
Imagine: Renato Berta
Montaj: Denise de Casabianca
Distribuţie: Jean-Hugues Anglade, Vittorio Mezziogiorno, Roland Bertin, Lisa Kreuzer, Claude Berri.
[1] Frédéric Martel, The Pink and the Black: Homosexuals in France Since 1968, Stanford University Press
[2] Jean-Pierre Boulé, Hervé Guibert: Voices of the Self, Liverpool University Press