Cei opt muzicieni m-au făcut să mă gândesc la organele aceluiaşi trup. Lucrând împreună, comunicând excelent, atingând o formă de unitate. I-am văzut aşa:
Coloană vertebrală: Aleix Tobias Sabater din Spania, un percuţionist-vrăjitor cu o energie capabilă de a despica pereţi şi de a dizolva tăceri şi întunericuri. Aleix a susţinut ritmul fiecărei compoziţii şi a dat tonul.
Sânge: Mehmet Polat din Turcia, cu al lui ud ce curge armonizând teme şi culturi, ridicând la preţ de cinste un sunet de mătase scris în corzile instrumentului. Ud-ul lui Mehmet este discret şi liniştit, însă poate deveni rapid şi învolburat, crescând tensiunea cânturilor.
Plămâni: Mehdi Aminian din Iran la ney, care a cântat şi nişte poeme de Rumi şi Omar Khayyam în farsi, limba vorbită în Iran. Mehdi străbate cu poezia cântului său mângâietor liniile atmosferei fizice şi spirituale. Respiraţia şi sufletul neyului te îndeamnă la o călătorie spre un ţinut şerpuitor, promiţător, adus de departe în vecinătatea ta.
Ficatul care purifică: Maria Casandra Hauşi, al cărei cânt maramureşean scos din realitatea inimii ei îţi înzdrăveneşte sufletul şi te cheamă ca o magie ancestrală spre explorarea esenţei noastre româneşti. Cântecul Mariei este curativ, adânc, autentic şi spiritual, în el sunt prinse în frânturi toate tânguirile şi năzuinţele spiritului uman.
Mâini: Monica Lucia Mădaş, cu a ei voce jucăuşă, mereu dornică de experimentări, cu ale ei încurajări şi vibraţii prietenoase, cu spiritul ei ca o explozie elastică de desfătare. Monica sau Monooka este expresie, dezvoltare, mâini care prefac. Cântecul ei este facere şi desfacere, construire şi reconstruire prin joc. Spiritul Monookăi este în ton cu o copilărie veselă, permanentizată. Ascultându-o, te imprimi de zâmbetul ei.
Nervi şi sinapse: Leïla Renault din Franţa la bas, o prezenţă zbârnâind de sensibilitate şi de fineţe, o muziciană cu o privire de vis frumos şi cu o interpretare senzorială, particulară, exprimând în delicateţea corzilor o egal de puternică energie.
Corzi vocale: Hristina Beleva din Bulgaria la gadulka, un instrument cu coarde tradiţional bulgăresc, o înfiripare dinamică, neplăsmuită ce întregeşte grupul prin sunetele balcanice, vii, nedomolite, sugerând în linia melodică o trăire însufleţită, verde, aprinsă de bucuria vieţii.
Vene: Emmanuel Hovhannisyan din Armenia, un şaman al dudukului, instrument tradiţional armenesc care se înfiripă ca un vis şi desfiinţează barierele şi temerile. Dudukul lui Emmanuel aduce cântecul în sufletul celor care îl ascultă, asemenea venelor ce alimentează inima cu sânge într-un ritm neîntrerupt, într-un ciclu de refacere.
La finalul celor două concerte din Bucureşti care au marcat sfârşitul turneului, toţi cei prezenţi la Sala Radio s-au ridicat în picioare. Aplauzele au fost vijelioase de recunoştinţă. Prin muzică, toţi am devenit unul. O sală întreagă, plină de suflete, s-a contopit într-o singură notă, într-un singur sentiment. Barierele de orice tip s-au şters ca un gând rău izgonit de un surplus de frumuseţe. Am simţit că totul în mine tresaltă şi se împlineşte. Am mai simţit că potenţialul uman nu are limite şi că deschiderea, curiozitatea şi improvizaţia scot la iveală vitalitatea şi substanţialitatea pline de sevă şi de neastâmpăr ale rasei umane. Am trăit cu inima întreagă, am iubit înfrăţindu-mă cu suflete pe care le-am regăsit prin spontaneităţile sorţii. Nodurile existenţei s-au legat acolo, se leagă aici, într-o celebrare a unităţii prin diversitate.