Ceea ce mă interesează cu precădere din expozeul lui e legat de mass-media şi poate fi pus în relaţie cu filmul Network (Sidney Lumet, 1976), care materializează idei similare, cu un număr de ani înainte. Ceea ce demonstează conştientizarea faptului că televiziunea, radioul, presa, ne modelează existenţa, dar, fiind prea puternice şi prea omniprezente, nu le putem ocoli şi le devenim tributari.
Dacă Chomsky vorbeşte despre receptarea publicului, Lumet introduce spectatorul în lumea televiziunii, îl pune în mijlocul procesului de creaţie a spectacolului şi arată degradarea pe care o suferă chiar şi cei care considerăm că ar controla publicul. De fapt, ei sunt la rândul lor controlaţi de un grup extrem de restrâns de oameni, o ierarhie despre care discută Chomsky. El spune că o societate decentă ar trebui să maximizeze nevoia omenească pentru muncă creativă şi nu să-i trateze pe oameni precum nişte troglodiţi, rotiţe într-o maşinărie pe care elita politică, economică (până la urmă, socială) o controlează abil, în timp ce companiile private care posedă resurse umane continuă să-şi maximizeze profiturile. Acestea din urmă, în acelaşi timp în care ghidează conţinutul media şi prezervă mitul unei prese libere.
Asta pare a fi principala problemă. Masele au impresia că lucrurile văzute la televizor, auzite la radio sau citite în publicaţii sînt adevărate, reale, nemodelate. Astfel, sistemul de propagandă, impus cu precădere de media, dă rezultate şi îi ţine sub control pe cetăţenii de rând. Network e aparent un manifest-satiră care protestează şi acuză sistemul, împreună cu orânduirea lui. Howard Beale, interpretat de Peter Finch (într-un rol de forţă şi nebunie asumat-controlată), e un prezentator TV (ştirist) ce află la începutul naraţiunii că va fi concediat din cauza audienţei scăzute. El lucrează la un post fictiv (UBS), al patrulea în ierarhia rating-urilor şi importanţei, după arhicunoscutele ABC, CBS şi NBC.
Într-o ultimă tentativă de a ieşi în evidenţă - nebună şi inedită datorită conştientizării că nu mai are ce pierde -, Howard anunţă că peste o săptămână se va sinucide în direct. Această promisiune îi oferă un show şi îl obligă să îşi schimbe felul de a (se) prezenta în faţa camerelor. De la o persoană demnă, respectabilă, sobră şi serioasă, ajunge un fel de bufon ([auto]intitulat the mad prophet of the airwaves) ce îşi debitează frustrările şi vorbeşte cât se poate de sincer despre toată industria media.
Prima astfel de emisiune o începe cu o afirmaţie; "I don't have any bullshit left". E foarte reprezentativă pentru mass-media, care fabrică neîncetat ştiri şi subiecte menite să atragă (dar să şi controleze), indiferent cât de (in)corecte, (ne)adevărate sau (lipsite) de calitate sunt.
Conceptul lui Chomsky (iluzii necesare) priveşte elitele dominatoare asupra vieţii populaţiei. Aproximativ 20% din populaţie poate face dovada existenţei unei conştiinţe politice şi e aşteptată (fără să fie şi încurajată, de unde şi prezenţa limitată în sfera socială) să participe la viaţa publică în calitate de manageri culturali. Restul de 80% din populaţie e marginalizată, deturnată de la a avea conştiinţă şi cunoştinţă politică. Astfel, e redusă la apatie pentru a nu produce vreo schimbare. Mass-media e un instrument pe care elitele îl controlează şi îl folosesc pentru a impune iluziile necesare. Aceste elite permit unele voci divergente, aşa cum este cea a lui Howard Beale, dar le marginalizează prin constrângeri, cum ar fi concizia. Sau le modelează în aşa fel încât să îşi păstreze stilul şi tipul de discurs, dar nu şi mesajul. În concepţia lui Chomsky, conţinutul media trebuie să fie expus pe scurt astfel încât să poată umple conţinutul TV dintre reclame; acelaşi lucru e valabil şi pentru presa scrisă. Astfel, opiniile divergente sunt în mare parte respinse, pentru că iau mai mult timp să fie explicate şi au nevoie de mai multe dovezi.
Aparent, Howard nu e întrerupt de la păreri divergente şi îşi face un nume pornind de la ele. Până într-un punct, pare alternativa care funcţionează, iar discursul lui conţine o serie de elemente subversive, cu ajutorul cărora îşi atrage nenumăraţi fani. Se leagă de economie, de societate, de politică: "I don't have to tell you things are bad. Everybody knows things are bad. It's a depression. Everybody's out of work or scared of losing their job, the dollar buys a nickel's worth, banks are going bust, shopkeepers keep a gun under the counter, punks are running wild in the streets, and there's nobody anywhere who seems to know what to do, and there's no end to it (...) I don't want you to protest. I don't want you to riot. I don't want you to write to your congressman because I wouldn't know what to tell you to write. I don't know what to do about the depression and the inflation and the Russians and the crime in the street. All I know is that first you've got to get mad. You've got to say, "I\'m a human being goddammit. My life has value."
La o primă vedere, ce spune Chomsky despre media şi ce propune Network se află în contradicţie. Filmul, în prima parte a lui, dovedeşte că societatea nu e atât de manipulată de o mână de privaţi, din moment ce un canal atât de important are un discurs atât de alarmist şi de anti-sistem. Pe parcurs, Howard îşi modifică uşor mesajul, ca în final să fie asasinat tocmai în timpul (şi din cauza) emisiunii: "What's finished is the idea that this great country is dedicated to the freedom and flourishing of every individual in it. It's the individual that's finished. It's every single, solitary human being who's finished. It's every single one of you out there who's finished. Because this is no longer a nation of independent individuals. This is a nation of two hundred-odd million transistorized, deodorized, whiter-than-white, steel-belted bodies, totally unnecessary as human beings and as replaceable as piston rods (...) Well, the time has come to say, is dehumanization such a bad word? Because good or bad, that's what's so."
Howard ajunge să îşi accepte soarta şi să nu o mai conteste. Sigur, spune în continuare că societatea merge pe un drum greşit, dar îşi invită auditoriul să se obişnuiască cu acesta. El, fiind ucis, devine ştirea prin definiţie, dar una care, oricât de senzaţională ar fi, va fi înghiţită de altele şi apoi uitată. Mai mult, normalitatea odată restaurată, va fi facilitată de resursele obţinute de pe urma lui şi va reprezenta o şi mai pregnantă linie de îndoctrinare a opiniei publice. Tocmai pentru că protagonistul din Network nu reuşeşte să schimbe ceva, alătură filmul concepţiei lui Chomsky, care spune că "scopul capital al civilizaţiei industrializate a fost (este) câştigul material. De multă vreme, se înţelege că o astfel de societate se auto-distruge în timp. (...) În acest stadiu al istoriei, unul din două lucruri este posibil: Fie marea masă a populaţiei îşi va lua destinul în propriile mâini şi se va ocupa cu interesele comunităţii ghidate de valori precum solidaritatea, empatia şi preocuparea faţă de alţii, sau nu va mai exista niciun destin de controlat."
Chomsky nu are răspunsuri. Spune că ar trebui să considerăm varianta de-a ne îndrepta către un fel de democraţie socialist-liberală, în care instituţiile economice ar fi conduse de popor. În acest mod, s-ar încheia controlul privat asupra resurselor publice, care sunt finite. Nici Network nu are răspunsuri. Prezintă pe un ton satiric o stare de fapt despre care, până la un moment dat, dă senzaţia că poate fi schimbată.