Piesa, concepută pentru 7 ore de spectacol, cuprinde două părţi ce surprind crizele şi contextul politic al Americii la sfârşit de mileniu ("Millenium Approaches"), alături de transformările politice (sub regimul Reagan) şi speranţa într-o eră a libertăţii spirituale, sexuale, etnice ("Perestroika").
Howard Gilman Opera House (Brooklyn Academy of Music) a prezentat în octombrie 2014 o nouă variantă a piesei sub bagheta lui Ivo van Hove cu teatrul Toneelgroep Amsterdam. Van Hove reduce timpul de desfăşurare al piesei la puţin peste 4 ore, rezumându-se la părţile ei esenţiale, în scopul de-a pune în valoare momentele semnificative ale textului, dar în acelaşi timp menţinându-se riguros în structura şi indicaţiile de regie ale autorului. Van Hove se remarcă prin promovarea unui teatru experimental de avangardă în care arhitectura spaţiului în care se amplasează evenimentul artistic joacă un rol esenţial în crearea atmosferei şi în integrarea audienţei în lumea virtuală a scenei. Ultima sa producţie: Scenes from a Marriage jucată la New York Theater Workshop restructurează şi divizează spaţiul după criterii temporale. Van Hove este îndeosebi interesat de dramatizări după filme celebre ale unor regizori remarcabili: Rocco şi fraţii săi - Luchino Visconti, Strigăte şi şoapte - Ingmar Bergman, Teorema - Pier Paolo Pasolini, un proiect Antonioni - piesă omagiu marelui regizor.
În montarea de faţă, regizorul alege o formulă simplificatoare; o scenă aproape goală, ce nu atrage atenţia prin nimic altceva decât jocul actorilor, şi banda de titraj din limba olandeză suspendată deasupra scenei. Van Hove se concentrează asupra conceptului de rol introdus de Kushner - ca noţiune complexă, abstractă legată fizic de actor şi nu univoc de personaj. Rolul are un caracter proteic, metamorfic: el reuneşte mai multe caractere fără aparentă înrudire; legătura subtilă dintre ele se stabileşte pe diferite criterii sau nivele: psihic, mental, oniric, metempsihotic, metafizic. Kushner indică cele opt roluri ale piesei şi lista personajelor pe care trebuie să le interpreteze fiecare rol-actor. Conotaţiile biblice, politice, etnice ale piesei sunt elegant şi subtil nuanţate prin aceste treceri are rolurilor prin personaje şi textele lor. Van Hove elimină orice artificiu ce-ar putea deconcerta audienţa de la urmărirea ideii de evoluţie sau prelungire a rolului; propune o formulă simplă şi frustă de punere în scenă. Absenţa schimbărilor de decor, de costume sau recuzită, lipsa aripilor îngereşti reduc caracterele la esenţele lor dincolo de formele iluzorii ale interpretării. Singurul interpret al acestui text se vrea spectatorul nevoit să urmărească titrajul în limba engleză şi în al doilea plan actorul al cărui recital în olandeză se susţine printr-o impecabilă mişcare scenică.
Acţiunea se desfăşoară pe câteva coordonate ce se întrepătrund prin întâlniri mai mult sau mai puţin providenţiale între personaje - ca variaţii sau semnificaţii ale aceloraşi roluri. Clasa de echivalenţă a unui rol constituie veriga de legătură a personajelor ce-l compun. Regizorul urmăreşte fidel naraţiunea şi indicaţiile autorului pe care le implementează în scenete fără început şi sfârşit (fără pauze) în care personajele intră şi ies; se mişcă firesc în planul lor existenţial. Ochiul audienţei pătrunde şi se strecoară ubicuu printre aceste planuri. Uneori, van Hove suprapune temporal şi spaţial scenetele crescând tensiunea dramatică prin aşezarea cuplurilor în altercaţii şi confruntări paralele într-un fel de Babel controlat menit să condenseze ideile la esenţele lor. Piesa începe cu serviciul funerar al rabinului Chemelwitz pentru bunica lui Louis - unul dintre protagoniştii gay şi cel mai apropiat de autor ca profil biografic. Următoarele scene aduc cele două cupluri în dezagregare urmărite de-a lungul piesei: Prior şi Louis (cuplu de gay) şi familia mormonă (Joe - în căutarea identităţii sexuale şi Harper care-şi tratează dezechilibrele mentale cu valium). Legătura dintre cupluri o realizează Cohn, un avocat corupt şi foarte influent, în acelaşi timp - gay cu obstinaţie ascuns (chiar şi după ce e internat cu SIDA într-un stadiu avansat camuflat într-o boală terminală a ficatului), republican convins ce a militat vehement împotriva libertăţilor sociale ale gay-lor. Joe, ce este funcţionar juridic în acelaşi birou cu Louis, este protejatul lui Cohn care-i oferă poziţii la guvern în Washington. Încă de la început, personajele sunt segregate în abandonaţi (Harper, Prior - bolnav de SIDA) şi părăsitori (Louis şi Joe) sau, în funcţie de apartenenţa politică, în republicani (Joe şi Cohn) şi oameni de stânga (Louis şi Prior). Ce leagă aceste personaje între ele este un acut sentiment de spaimă existenţială: de boală, de pierdere a iubirii, de dependenţă, de nesiguranţă, de acceptare a condiţiei sau recunoaştere a propriei identităţi. Personajele apar şi dispar din scenă, fiind în prelungire înlocuite de caractere minore jucate de aceeaşi actori, în aceeaşi idee de întregire a rolului în viziunea lui Kushner. Rolul rabinului devine ulterior moral şi psihopomp: e împărţit cu Hannah Pitt (mama mormonă a lui Joe - noul iubit al lui Louis - ce va sta în mod ironic la căpătâiul lui Prior - muribund), cu fantoma lui Ethel Rosenberg - victima avocatului gay, venal, conservator şi influent (ce admite cu seninătate că a avut un rol decisiv în execuţia şi condamnarea ei ca spion comunist), cu doctorul ce-l tratează pe Cohn în spital şi cu ultimul bolşevic în viaţă (Aleksii Andediluvianovich Prelapsarianov) cu al cărui monolog se deschide partea a doua a piesei "Perestroika" (după generoasa pauză de 45 de minute). Halucinaţiile muribundului se adună vizual în aceeaşi reprezentare moralizatoare ce uneşte mai multe personaje. Domnul Lies, agentul fictiv al Ordinului internaţional de călătorii, ce organizează exodul salvator al lui Harper în Antarctica, este acelaşi cu Belize, un fost gay în travesti, fost iubit şi prieten credincios al lui Prior; sau infirmierul lui Roy Cohn care face să-i parvină lui Prior doza lui Cohn de AZT (azidothymidine - singurul tratament împotriva SIDA la ora respectivă). Actorul cu rol de înger apare şi el în diverse reprezentări "binevoitoare": sora de spital a lui Prior, agentul de vânzări ce o ajută pe Hannah să-şi vândă casa, femeia-homeless ce-o îndrumă pe Hannah când ajunge la NY. Prior joacă deopotrivă rolul prostituatei din Central Park ce are o escapadă sexuală cu Louis.
Numele personajelor şi etimologia lor joacă un rol esenţial în elucidarea sensului personajelor şi a mesajului asignat fiecărui rol: Prior - gay dintr-o familie cu tradiţie - (în latină) prior - semnifică ideea de prim, superior sau funcţie monahică în mănăstirile catolice - de unde şi spiritualitatea elevată a personajului, darul de profet conferit de înger. Semnificaţia numelor vine subtil în sprijinul conceptului de rol: avocatul Cohn este şi el un înger căzut, damnat - numele lui indică apartenenţa la cea mai înaltă castă a iudeilor - casta preoţilor. În mod ironic, Cohn vine de la Cohen, în aceeaşi idee de prior, cel ce a fost cândva, superior. Rolul lui Cohn este interpretat de acelaşi actor în postura strămoşului aristocrat al lui Prior din sec XVII (Prior 2 - cum îl numeşte Kushner). Veriga ce leagă personajele Cohn şi Prior 2 într-un singur rol este tocmai semnificaţia celor două nume. Uneori, numele sunt contrafăcute şi descriptive: de exemplu ultimul bolşevic în viaţă se numeşte Aleksii Andediluvianovich Prelapsarianov - definind ironic acelaşi rol ca Hannah. Harper, soţia lui Joe, înşelată în iubirea ei, poartă un nume semnificativ. Ascensiunile ei halucinante (sub efectul valiumului) către lumi mai bune (Antarctica, California) trimit la conexiunea mistică a harpei ca simbol şi instrument al iubirii; la celţi corzile în plan vertical (în scară) ale harpei reprezintă iubirea ca punte între cer şi pământ - ascensiunea în Paradis spre o stare superioară de iubire. Harper îl părăseşte pe Joe şi pleacă în California dar mărturiseşte iubirea pură pentru el, care va dăinui. Hannah - numele mamei mormone cu puternice conotaţii biblice din vechiul testament - este mama profetului Samuil. Ea stă la căpătâiului lui Prior - ridicat de înger la rangul de profet. Ca şi profetul Samuil, care dezamăgit şi părăsit de poporul său, nu încetează să-l iubească, Prior întors la viaţă după călătoriile sale extatice, îl iartă şi continuă să-l iubească pe Louis, chiar dacă nu-l mai acceptă ca partener. Hannah vine la NY s-o ajute pe nora ei, Harper şi îl slujeşte pe muribundul Prior - e un fel de mamă a răniţilor - împarte acelaşi rol-actor cu Ethel Rosenberg, al cărei spirit caracterizat de nume (îndrăzneţ, independent, versatil şi capabil de gesturi nobile) îl petrece pe Cohn pe ultimul lui drum cu un cântec de leagăn din folclorul idiş rusesc: Tumbalalaika. Ethel - înseamnă nobil şi reprezintă un nume de fetiţă în etimologia germană şi iudaică. Gestul nobil şi deopotrivă cântecul de leagăn trimit la numele: Ethel.
Una din temele esenţiale ale piesei puse în valoare de van Hove este geografia spaţiilor edenice, purificatoare - în care eroii proiectează o lume spiritualizată: Antarctica - unde Harper este trimisă de agentul ei fictiv şi întâlneşte un eschimos cu chipul lui Joe, soţul ei rătăcit; California - către care Harper se îndreaptă în final animată de noi forţe. California reprezintă ţara făgăduinţei, a speranţei şi a începutului, aşa cum a văzut-o Steinbeck în Păşunile Raiului sau poate Kushner - ca paradis al gay-lor. Harper, ce apare iniţial ca o Ofelie rătăcită în propriile-i halucinaţii despre Antarctica (un spaţiu purificator dar rece, pentru că iubirea i-a fost refuzată), este recuperată în final prin ridicarea sentimentului iubirii într-un alt plan de elevaţie spirituală; o iubire necondiţionată, în afara dependenţelor şi a deziluziilor. Geografia e pusă în valoare de text şi jocul de scenă, fără artificii de regie sau costume, cu excepţia eschimosului cu aparenţe extraterestre. Geografia lui Kushner (la anii 1992) este un spaţiu utopic, o viziune premonitorie a globalizării, reprezentată de Consiliul Îngerilor în viziunea lui Prior - experienţă în proximitatea morţii. Congregaţia Îngerilor adună şi reconciliază ca într-o judecată de apoi toate personajele ce joacă direct sau indirect un rol în existenţa lui Prior; ca nişte adevăraţi zei cu funcţii cosmogonice ei reprezintă continentele, aşa cum s-au desprins ele în urma creaţiei: Antarctica (Roy), Australia (Louis), Asia (Hannah), Africa (Harper), Oceania (Belize).
Densitatea şi ţinuta metaforică, poetică a textului sunt deja covârşitoare - ar vrea van Hove să ne spună - orice încărcătură scenică nu ar face decât să diminueze scriitura sau să creeze o şi mai mare confuzie. Singurele artificii de regie pe care şi le permite sunt două filme video proiectate pe un ecran ce ocupă peretele din spatele scenei. Primul debutează în actul I cu o viermuială haotică (probabil imaginea unei străzi din New York la sfârşit de mileniu). O imagine neclară, ceţoasă, în care oamenii se mişcă schematic ca nişte hieroglife, un fel de mişcare browniană în ritmuri de peliculă mută. Sfârşitul părţii a doua "Perestroika" proiectează pe acelaşi ecran o mare ce se leagănă liniştitor şi purificator cu seninătatea îngerilor. Imaginea dă seama de starea de linişte şi înălţare spirituală a celor doi eroi: Prior (întors miraculos la viaţă) şi Harper - desprinsă de soţul ei pe care continuă să-l iubească. Ca leagăn al creaţiei, imaginea mării din final aduce premizele unei schimbări, a erei noi a Perestroikăi.
Deznodământul se înscrie trist şi derizoriu în limite terestre; fiecare rămâne să se zbată în lumea şi singurătatea lui: Prior şi Harper sunt salvaţi prin deschiderea în transcendent, Joe şi Louis ce au trădat adevărata iubire nu o mai pot recupera şi rămân damnaţi în iluziile şi spaimele lor existenţiale: teama de boală, de contaminare, de propria condiţie şi identitate. Cohn trişează până şi pe patul de moarte; trezindu-se ironic şi triumfător din reveria în care Ethel Rosenberg îi cântă un cântec de leagăn. Scena este foarte bine realizată din punct de vedere dramatic. Atârnat de pomul de perfuzie ca de un stâlp al infamiei (singura recuzită de pe scenă alături de telefonul de unde îşi comandă dozele de AZT!), Cohn îşi consumă sfârşitul în acelaşi mod subversiv, fals şi neautentic în care a trăit sfidându-şi propriile procese de conştiinţă provocate de delirul execuţiei.
Ce vrea să spună în plus van Hove cu această montare frustă? - căci practic nu asistăm la o montare ci la un recitativ. Peste ani, ieşind din contextul devastatoarei epidemii de SIDA a anilor 80' şi a prefacerilor politice aduse de regimul Reagan, mesajul ei rămâne înălţător şi pozitiv - de speranţă şi încredere. Perestroika se află în noi, ne sugerează Van Hove, trebuie să descoperim în noi forţele să depăşim bolile, dilemele religioase, condiţia, natura şi mai ales slăbiciunile ce ne fac vulnerabili. Piesa vorbeşte de îngeri protectori, de deschiderea umanităţii către spiritual în noua eră a Perestroikăi, despre coborârea sau interceptarea divinului în viaţa de zi cu zi (ca în sofianismul lui Blaga), de experienţe în proximitatea morţii unde comunicarea se deschide pe alte nivele existenţiale: Prior vorbeşte cu îngerul şi cu strămoşii lui (sau poate reprezentările lui metempsihotice), Ethel intonează cântece de leagăn şi-l ajută pe Louis - evreu nereligios - să oficieze Kadish-ul, rugăciune iudaică ce se cântă la căpătâiul proaspătului defunct. Cine sunt adevăraţii îngeri ai Americii? Cei care-şi depăşesc condiţia şi trăiesc autentic în adevăratele valori; cei ce cunosc iubirea necondiţionată pentru cei nevrednici şi stabilesc contacte cu divinul, cei care au ştiut să cheme îngerul când au avut nevoie. Îngerii sunt peste tot, printre noi şi nu au nevoie să poarte aripi, ne spune montarea lui van Hove.
Lipsit de elemente scenografice, schimbări de cadru, recuzite sau aripi îngereşti, deconstructivismul lui Ivo van Hove îşi atinge apogeul. Anti-montajul, sau anti-piesa (în sensul lui Eugen Ionescu) de faţă întoarce textul la esenţele sale. Montarea demonstrează că piesa subzistă timpului său prin valoarea sa umanistă, prin scriitura densă şi elocventă, prin alternarea şi întrepătrunderea planurilor fizic-metafizic printr-un firesc semnificativ ce invită audienţa la reflecţie şi meditaţie.
(NY, Noiembrie 2014)