Sinonimul firescului grăitor, semnificativ - Casa dintre cîmpuri

În zona producţiei de filme pentru televiziune, inspirate din viaţa "satului socialist", Casa dintre cîmpuri (cu titlul provizoriu: Preţul încrederii) este - de departe - o excepţie. O excepţie fericită şi un exerciţiu de admiraţie pentru una din vocile autentice ale filmului românesc dintotdeauna: Alexandru Tatos. "Zgomotele şi muzica l-au împlinit şi l-au echilibrat... Nu e un film mare, dar nici nu mă face de ruşine." (Tatos despre filmul său, în Jurnal).

Nu clişeele conflictelor de producţie agricolă dintre un inginer zelos şi un preşedinte de CAP retrograd, "fără suflu" şi alergic la noua generaţie sunt nota dominantă în filmul lui Tatos, ci privirea sa aruncată asupra unei lumi invadate de kitsch, delaţiune şi arbitrar - teme preferate ale regizorului şi în Mere roşii, Secvenţe sau Secretul armei secrete. Kitschul, nota bene, este observat Tatos de la ţară, unde veacurile şlefuiseră "o tradiţie a echilibrului şi a graţiei", iar geniul creator atingea "o perfectă demnitate a expresiei" (Nina Cassian, "Casa dintre cîmpuri - un film ca o strângere de mână", în Magazin Estival Cinema 1979).

Punctele forte, în Casa dintre cîmpuri, sunt datorate regiei şi echipei (actori, scenografi, compozitor, monteuri, ingineri de sunet) "care realizează o supra-extra-dramaturgie" (Ecaterina Oproiu). Amza Pellea izbuteşte unul din cele mai bune roluri în film (alături de cele din Duios Anastasia trecea şi Imposibila iubire), Mircea Diaconu - o "lichea" - părăseşte, aici, tipologia "băieţilor buni" (Nunta de piatră, Mere roşii, Filip cel bun, Profetul, aurul şi ardelenii), Dorel Vişan îmbracă pentru întâia oară costumul de miliţian, iar Tora Vasilescu şi Mircea Daneliuc formează pentru prima dată un cuplu pe ecran (aşa cum aveau să mai fie în Proba de microfon şi Croaziera). Toţi "anti-eroii" şi "anti-eroinele"  lui Alexandru Tatos luptă pentru ceea ce, în Jurnalul său, regizorul numea "păstrarea demnităţii umane terfelită de opresiunea unei tiranii, cât şi de laşitatea oamenilor". Este destinul împărţit de doctorul Irod al Merelor roşii, de Doina din Rătăcire, de Anastasia din Duios Anastasia trecea, de inginerul şi de fata din Fructe de pădure, de regizorul (jucat chiar de Tatos) din Secvenţe, de personajele principale din Cine are dreptate?, de inginerul Radu (Mircea Daneliuc) din Casa dintre cîmpuri, ce duce "o existenţă solitară" şi - cu un firesc grăitor, semnificativ, rar întâlnit în filmele româneşti - se revoltă nu doar împotriva kitschului, ci şi a injustiţiei şi lipsei de eficacitate. Este o revoltă transformată în cuminţenie (cumpătare), încă foarte departe de revolta transformată - în o serie de filme româneşti de după 1990 - în expresie sordidă şi isterie generală.

Ceea ce satrapii din administraţia cinematografiei româneşti numeau "întregul şi faptele cu adevărat grave" din Casa dintre cîmpuri, aveau să se mai regăsească doar în câteva filme, până la mijlocul anilor '80. "Intelectualizarea" şi înnoirea limbajului cinematografic în perioada acelor ani (mărturie stau filmele lui Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Dinu Tănase, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Ada Pistiner, Stere Gulea, Constantin Vaeni şi Alexandru Tatos) rămân până în ziua de azi semne ale unui feonomen pe cât de interesant, pe atât de îmbucurător.