Acum câţiva ani, filmul lui de scurtmetraj, Maquina, câştiga marele Premiu la Festivalul Internaţional Kinofest, unde am fost în juriu. Foarte curat realizat, strâns, ciudat, cu umor macabru, povestea lui şocantă îţi rămânea în minte. Şi acum iată-l trecut la lungmetraj, iar ritmul şi suflul este susţinut până la final. Povestea lui cu roboţi reuşeşte să te impresioneze uneori până la lacrimi. Una dintre cele mai frumoase lecţii despre umanitate ale anului 2014.
Veţi vedea, nu ştiaţi că Marele Canion poate să arate vreodată aşa. Deloc roşiatic, filmat cu filtru şi cameră digitală, ca un deşert de sare. Istoria filmului SF are mulţi eroi justiţiari celebri şi singuratici şi roboţi cu personalitate, cu conştiinţă. Aici sunt convingători şi oamenii, şi roboţi. Aceştia din urmă, cu structură complicată, ajunşi victime abuzate ale dezumanizării de criză, te manipulează cu vocea şi ochii lor "umani", chiar dacă sunt doar două leduri. Şi jumătate de film acţiunea se mută în afara oraşelor şi a ceea cea a mai rămas din ele, în "deşert", acolo unde altădată era oceanul.
Fără multe detalii de tehnologie, cu gadgeturi sau efecte, filmul te ţine atent tocmai prin realismul asumat. Simboluri dramatice şi detalii bine alese îmbogăţesc o poveste complexă despre viitor.
Eroul de aici care ajunge şi el însoţit de o androidă, ca Blade Runner, este un personaj aproape de film poliţist. Genurile se amestecă iar. Antonio Banderas a renunţat la podoaba lui capilară de care e aşa de mândru. Cu ţeasta rasă, cu prezenţă puternică, concentrată, te convinge în fiecare cadru. Foarte bune replici, succinte, puţine, logice, coerente.
Şi, pentru că am pomenit de Blade Runner la care se tot raportează peliculele de gen când vor să etaleze un oraş futurist postapocaliptic, în filmul de acum există o scenografie reuşită de acest tip. Ca în filmul-cult din 1982 al lui Ridley Scott, oraşul degradat, hiper-tehnologizat e plin de reclame luminoase uriaşe. Idee preluată şi de The 5th element. Aici marea găselniţă vizuală sunt puzderia de zepeline de deasupra care stropesc, curăţă oraşul plin de gunoaie, de ploaia acidă. Toţi poartă pelerine transparente de ploaie, un detaliu interesant. Ca şi imensele holograme cu femei în posturi erotice, o imagine ca de manga, de BD-uri, foarte grafică.
Aşa cum Blade Runner avea muzica blândă, nostalgică a lui Vangelis, şi aici există o coloană sonoră, un soundtrack excelent (cu Orchestra Simfonică Naţională a Bulgariei şi Dragoş Bălan la violoncel), care ajută povestea, cadrele, mult, probabil muzica originală a lui De la Riva - de Oscar.
Roboţii, nişte maşini, inteligenţă artificailă, pot să fie distruşi, dezmembraţi (robotul olog pe stradă!), împuşcaţi, opriţi. Însă aici cu diferenţa că ei sunt "Cei Buni". Există şi acum o femeie robot, la fel de stranie, dacă nu la fel de frumoasă ca în Blade Runner, masca şi rezolvările personajului cu voce de gheişă, originale, fără tragica poveste de dragoste de acolo. Şi, desigur, doctorul, omul de ştiinţă, savantul, aici Melanie Griffith cu faţa după lifting, bine în rol, chiar şi aşa, mic.
Povestea are suspans, plus câteva twist-uri reuşite. Dacă finalul nu ar fi apelat la câteva clişee, am fi avut filmul perfect. Însă, chiar şi cu acest final al speranţei, ca promisiunea apei din Dune, nu îţi poţi lua ochii de la ecran. Profund, ridicând multe întrebări şi căutând răspunsuri despre civilizaţie şi omenie, filmul lui Ibáñez, cu masivă contribuţie bulgărească şi filmări acolo la ei, place şi dă de gândit.