Unul dintre primele filme ale celui care a fost numit "cel mai bun regizor argentinian", Leonardo Favio, este o reiterare a temei copilului abuzat, o nişă mai melodramatică a unui bildungsroman / coming-of-age / film al iniţierii, în care copilul, cel mai des un Prâslea departe de a fi fiu de împărat, ci doar un mezin oropsit, trece prin tot felul de încercări, nu neapărat pentru a câştiga o împărăţie, ci de cele mai multe ori pentru simplul fapt de a supravieţui. Clenciul acestui gen este că, în parcursul protagonistului, evoluţia sesizabilă nu este cea de a trece de la comportamentul infantil la cel matur, ci este - evident - faptul că protagonistul se comportă mult prea matur pentru vârsta lui, ajungând la final, în urma experienţelor sale, "să lase jos baricadele" şi să revină la statutul său de copil, de fapt, să postuleze în faţa spectatorului acest statut, de unde rezultă şi constanta acestui gen - empatia invariabilă a publicului faţă de micul Prâslea. Invariabilă chiar şi în cazul star-system-ului hollywoodian, în care "daddy dearest" ca Shirley Temple erau răsfăţaţi şi văzuţi drept mici păsărele cântătoare, darămite în ceea ce era stindardul neorealist - actorul neprofesionist, copilul cu noroi pe faţă, mic şi al dracului, victimă a adulţilor.
Din acest punct de vedere, Cronica de un niño solo, trece de graniţa unui simplu tear-jerker, în care Polin, un băiat de 11 ani de la şcoala de corecţie, reuşeşte să scape de acolo şi să se întoarcă înapoi la familia sa (care nu pare să-i acorde importanţă), şi se concentrează mai degrabă pe latura realist-socială a poveştii, chiar şi în detrimentul determinării cauzelor şi relaţiilor psihologice de la nivelul acţiunilor: datele de caracterizare ale puştilor din şcoala de corecţie, felul cum împart ţigări unul de la altul, felul de a fi al lui Polin în afara şcolii par, în economia filmului, că domină în comparaţie cu momentele efective de declanşare a acţiunii. Ce-i drept, filmul aminteşte de Los Olvidados al lui Luis Bunuel, însă fără o asemenea dezvoltare a plot-ului şi a personajelor secundare, care în Cronica de un niño solo, rămân nişte simpli sateliţi ai protagonistului - părinţii săi îşi fac simţită prezenţa doar pe sunet, fără a fi măcar văzuţi. Regizorul însuşi apare spre final, în rolul unui prieten mai mare al băiatului, una dintre puţinele figuri blânde ale filmului, în comparaţie cu fizionomiile inumane, aproape suprarealiste ale îngrijitorilor de la şcoala de corecţie.
De altfel, filmul pare mai fascinat de desăvârşirea lui în plan stilistic, decât tematic, scoţând ca din joben tot felul de giumbuşlucuri vizuale - ba o perspectivă subiectivă, un POV în mişcare, circular, ba o schimbare de unghilatură de efect, fără a părea totuşi că experimentează "studenţeşte", ci pur şi simplu depăşind latura documentarist-realistă pe care te-ai aştepta să o îmbrăţişeze la început şi oferind o perspectivă vizuală mai bogată decât obiectivitatea unui cadru lung, fix.
Performanţa "actoricească" a lui Diego Puente în rolul neînţelesului bătăuş Polin e remarcabilă, în special în contextul unor secvenţe care descriu brutalitatea sistemului de stat de îngrijire / reeducare a copiilor şi a unor secvenţe de nuditate, filmate pe malul unui lac, pentru care filmul a fost cenzurat de autorităţile argentiniene timp de trei decenii. Apărut în 1965, în plină campanie militară şi politică naţională a extremei-drepte argentiniene, filmul a fost receptat şi ca o critică la adresa regimului fascist, care ar fi tratat poporul similar felului în care unul dintre îngrijitorii uscăţivi ai şcolii de corecţie aplica orbeşte sancţiuni dure copiilor.
Statutul de "cronică", declarat şi în titlu, dă acestui film legitimitatea unui verism, pe care chiar dacă nu îl îmbrăţişează în totalitate, reprezintă unul dintre principalele motive de fascinaţie pentru public, pe lângă naturaleţea - şi uneori naturalismul - "copiilor singuri", ca Polin.
Cronica de un niño solo / Cronica unui băiat singuratic
Argentina, 1965
Regie: Leonardo Favio
Scenariu: Leonardo Favio, Jorge Zuhair Jury / Imagine: Ignacio Souto / Montaj: Gerardo Rinaldi, Antonio Ripoll
Cu: Diego Puente, Tino Pascali, Cacho Espíndola.