Nuclee arhetipale în Trilogia Aureliu Manea

La un an de la premiera din octombrie 2013, Trilogia Aureliu Manea se joacă la sala Euphorion a Teatrului Naţional din Cluj cu acelaşi interes din partea publicului, ceea ce înseamnă că aplombul limbajului scenic adoptat pentru piesele celui de curând dispărut răspunde exigenţelor şi sensibilităţilor omului contemporan interesat de noutăţile din viaţa noastră teatrală. E un spectacol viu, proaspăt, vizând un expresionism de substanţă postmodernă, închegat pe textele lui Aureliu Manea. E un omagiu adus omului de teatru intrat în legendă, care a lăsat urme adânci prin montările sale şi prin scrierile sale teoretice despre arta spectacolului.

În stagiunea 1999 - 2000 a Teatrului din Turda, Vladimir Brânduş, un actor apropiat al regizorului, a pus pe scenă Naşterea şi moartea elogiului, un eseu teatral compus din comentarii dialogate despre Elogiul nebuniei al marelui renascentist Erasmus din Rotterdam şi din monologul extras din Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado, texte considerate repere subiective de Aureliu Manea şi îndelung dezbătute cu cel ce, cunoscându-l îndeaproape, a decis să-l omagieze în acest fel. Trimiterea spre această formă de omagiere a artistului nu este întâmplătoare. Spectacolul de acum s-a născut chiar din textele scrise de Aureliu Manea în care, observ, problematica etalată scenic de Vladimir Brânduş atunci se oglindeşte într-un mod diferit, dar evident, în cele trei piese rămase de la regizorul dispărut, dovedindu-şi valabilitatea obsesiv-tematică.

Colaborarea dintre Andras Visky (scenariu) şi Gábor Tompa (regie) a dus la închegarea scrierilor lui Manea într-un spectacol unitar, desfăşurat în etape construite pe nucleele celor trei texte iniţiale: Penelopa rămâne îngândurată, Repetiţia de teatru şi Zâna de la răsărit. Locul întâlnirii personajelor are aspect decrepit: un zid spart, în ruină, o uşă hodorogită, mai multe scaune în jurul unei mese de cantină. Mica scenă devine "un ţarc grotowskian", spune Radu Ţuculescu. Personajele sunt locatarii unui azil sau ai unui ospiciu. Suferinţele şi obsesiile lor se vor dezvălui treptat (prima parte), până când vom afla că, de fapt, sunt nişte actori dispuşi să devoaleze animozităţile, intrigile din culise în cadrul unei bizare conferinţe de presă, deoarece (nu-i aşa?), totul e de vânzare (a doua parte) pentru ca jocul să continue în cadenţe de teatru absurd cu accent pe ridiculizarea unor arhetipuri umane (partea a treia). Dacă avem în vedere că Aureliu Manea a realizat la teatrul din Turda un spectacol Medeea şi a scris un eseu despre iubire având în vedere "cazul" Marianei Alcoforado, putem înţelege puternica atracţie pentru empatizarea cu tipologia femeii părăsite, preocupare majoră, constantă, devenită aici o "Penelopă îngândurată" ce-şi deplânge soarta într-un ospiciu insalubru în interpretarea Ancăi Hanu şi apoi a Rominei Merei, căci resursele multiplicării şi perpetuării profilului femeii abandonate în actualitate se cer activate. Cele două actriţe reuşesc un duo emoţional, încărcat cu tensiune dramatică, murmurat cu duioşie în glas. Se înţelege că nici apariţia intempestivă a Morţii (Angelica Nicoară) nu reuşeşte să le aline durerea. "Cine poate să ştie ce e în sufletul unei femei părăsite?" se întreba undeva, comprehensiv, Aureliu Manea.

"Repetiţia de teatru" are mai mult darul de a detensiona atmosfera şi de a persifla din interior maşinaţiile coteriei. Cătălin Herlo, în rol de regizor autoritar, ironic şi maliţios, pe un ton constant neutru, face şi desface tacticos firul subţire al relaţiilor, afirmă şi retractează măsuri de îmbunătăţire a activităţii. Ideea lui Gábor Tompa de a transforma agitaţia unei repetiţii în statică şi (aparent) liniştită conferinţă de presă e salutară şi de gustat efect comic. De fapt, cred că se urmăreşte ironizarea "vechiului teatru" cu ale sale valori prăfuite, în vreme ce constatarea izbânzii şi a perenităţii artei e sugerată prin replicile despre florile crescute pe scenă la care se adaugă stejarul rămuros ridicat din cuşca sufleorului. Vizionarul Manea face loc metaforei teatrale, considerând "teatrul ca un deşert în care răsar flori născute din gheţuri".

Partea a treia înaintează spre nuanţări de comic burlesc, rezultantă firească a premiselor caracterologice ale personajelor schiţate, lansate anterior. Probabil că aici s-au făcut combinaţii între texte. Oricum, legătura se păstrează, chiar dacă e punctată prin izbutite pauze cu efect de lovituri de teatru. Este o extindere epică ce nu lezează mesajul conţinutului antepus şi nu distonează cu ansamblul limbajului închegat şi prin contribuţia actorilor. Miriam Cuibus este aici mama posesivă, dar şi rizibilă, conturată energic şi cu puls matern excedentar. Odorul ei e un "bebeluş" grotesc întruchipat de acelaşi Cătălin Herlo, masiv şi dezgolit, ce-şi aşteaptă înfrigurat iubita, amanta, "zâna de la răsărit". Ea apare în persoana Angelicăi Nicoară, din păcate la fel de palidă ca în rolul Morţii. Frenezia întâlnirii e totală. Spectacolul se poate încheia şi notele mele de asemenea. Nu înainte de a aminti seninătatea candidă, glacială de pe chipul lui Adrian Cucu, un locatar al stabilimentului ieşit din competiţia cu istoria.