Theatrum Mundi (sau şase personaje în căutarea unui autor) - Six personnages en quête d'auteur

Theatre de la Ville din Paris vine pe scena sălii Harvey la BAM (Brooklyn Academy of Music) cu o montare inedită a piesei lui Pirandello Six personnages en quête d'auteur / Şase personaje în căutarea unui autor în regia lui Emmanuel Demarcy-Mota. Aceeaşi echipă, acelaşi regizor au asaltat în 2013 tot scenele BAM-ului cu tropote şi răgete de rinocer - realizând o viziune originală a piesei lui Eugen Ionescu în afara tiparelor fasciste şi şablonard totalitare cu care eram familiarizaţi din reprezentările de până atunci.

Tânărul regizor, distins cu ordinul de Cavaler al legiunii de onoare, este directorul artistic al teatrului de la Ville, unde pune în scenă: Brecht cu Homme pour homme şi Melquiot cu Le diable en partage - montare care primeşte premiul criticii pentru cea mai bună creaţie în limba franceză. Emmanuel Demarcy-Mota pare să aibă un constant interes în teatrul lui Eugen Ionescu: în 2014 Theatre de la Ville participă la festivalul "Atena şi Epidaurus" cu o producţie formată din seria de piese Jacques sau supunerea, Delir în doi, Cântăreaţa cheală, Lecţia.

Montarea prezentă aduce un fel de Theatrum Mundi în sensul lui Calderon de la Barca, în care lumea e o scenă la discreţia unui regizor demiurg; infuzia artei pe această scenă (prin intrarea celor şase personaje) forţează graniţele dintre ficţiune şi realitate, între viaţă şi artă - teme pe care Pirandello le ridică prin dramaturgia sa, o artă poetică ce marchează sfârşitul unei complexe activităţi creatoare.

Viziunea lui Demarcy-Mota se orientează către prezentarea unei trupe de personaje rătăcite în timp - de autor - ca pe un fel de teatru itinerant ce ancorează în modernitate - în ideea reîmprospătării formelor rigide, stereotipe şi artificiale ale teatrului şi întoarcerii lui la formula tradiţională, autentică de la care a pornit (commedia del'arte): viaţa, improvizaţia, masca - afişată - şi nu cea ascunsă în forma camuflată a interpretării. Producţia de faţă demonstrează sau subliniază actualitatea şi modernitatea piesei la aproape 100 de la apariţia ei (1921). Precursor al teatrului absurd, ce începe să prindă formă şi să se concretizeze ca gen abia 20 de ani mai târziu (cu Beckett, Ionescu, Jean Genet, Harold Pinter), Pirandello realizează un fel de meta-teatru, o piesă artă poetică din perspectiva creatorului extrapolată la condiţia creaţiei însăşi, ce - detaşată de autor - se extinde prin creaturile ei în afara lumii ficţionale a teatrului, ancorând circumstanţial într-o realitate ce încearcă să le integreze. Talentul lui Demarcy-Mota constă în firescul cu care pune faţă în faţă personajul (rolul format - complet) şi actorul - în plin şantier de creaţie - ce încearcă să recreeze rolul, să-l apropie de personaj, să-i dea consistenţă reală. Cele două elemente sunt aşezate în oglindă: modelul perfect şi reflectarea lui în ficţiunea interpretării. Procesul de devenire: personaj - actor -rol este anevoios, presupune muncă, răbdare şi confruntarea în permanenţă cu personajul. El se numeşte repetiţie. Întreaga piesă stă sub semnul repetiţiei şi nu al improvizaţiei - modalitate a cărei exegeză este disputată în piesa Astăzi se improvizează a aceluiaşi autor. Dacă textul face legătura dintre personaj şi actor, el nu este necesar pentru că personajele trăiesc şi pot vorbi singure.

Demarcy-Mota insistă în prima scenă asupra lumii teatrului în plină efervescenţă creatoare cu toate elementele ei - ca şantier de creaţie: electricianul ce dă drumul la lumini, cei ce construiesc eşafodajele (disputa cu regizorul), croitoreasa la maşina de cusut ce aranjează costumele (un preludiu al personajului mamă în atelierul de croitorie al Madamei Pace în preambulul scenei de incest al tatălui cu fiica vitregă). Teatrul este prezentat ca o lume în sine, o lume în culise: cu actori cabotini, profesionişti, cu ifose, regizorul-demiurg ce critică piesele, autorii dramatici, decadenţa artei şi are căderea să schimbe piesa aflată în repetiţie. Viaţa de zi cu zi a acestei lumi care se cheamă teatru este repetiţia. Nu întâmplător piesa în piesă se numeşte Jocul rolurilor şi aparţine aceluiaşi autor. Urmărind cu atenţie titlul piesei în piesă, Demarcy-Mota aşează în scenă într-o manieră ludică cu efecte comice acest joc între actori şi personaje ce-şi inversează pe rând rolurile. Jocului autentic al personajelor li se opune jocul manierist şi stereotip al actorilor profesionişti, în care este prins şi regizorul-autor -spectator ce împrumută rolul tatălui în scena din budoarul Madamei Pace. Asistăm la o dezagregare a tiparelor teatrului: actorii devin spectatori, personajele sunt ba actori ba spectatori, ba suflători - pentru că textul locuieşte în ele; regizorul opune autenticului iluzia şi optează pentru ea.

Spre deosebire de producţia lui Ciulei la teatrul Bulandra (din 2005), ce se vrea o proiecţie a teatrului la început de secol - o reprezentare statică, reflexivă ce actualizează filozofic disertaţiile despre realitate şi ficţiune ale marelui dramaturg, montarea de faţă pare mai apropiată de intenţia pirandelliană de-a deschide graniţele între viaţă şi teatru. Ea realizează concret acea mixtură între efervescenţa comediei dell'arte concretizată în Jocul (alternativ al) rolurilor oficiate pe rând de actori şi personaje, şi teatrul intelectual de meditaţie, în care marile adevăruri se dezbat şi declamă pe scenă - transpus în dialogul dintre regizor şi personajul - tată - care se identifică cu autorul; el caută o casă pentru copiii - creaţiile / emanaţiile - lui.

Cele şase personaje intră în scenă într-un grup compact toate îmbrăcate în negru ca într-un cortegiu funerar. Feţele lor sunt iluminate de jos în sus conferindu-le o imagine spectrală; la asta contribuie şi stratul de pudră albă specific actorilor de bâlci. Suflul straniu al grupului şi povestea lor incitantă îl face pe regizor să accepte propunerea - în plus ideea de-a deveni deopotrivă autor adaugă orgoliului său de demiurg al scenei. De unde vin aceste ciudate personaje, dacă nu din Theatrum Mundi - rătăcite de autorul lor ies pe o uşă şi intră pe alta într-o încăpere greşită. Dar lumea e mică, pentru că şi aici se joacă tot o piesă a lui Pirandello - unde se vorbeşte despre Jocul rolurilor - deci personajele sunt în cele din urmă poftite înăuntru. Scena cu un podium înalt pe care se mişcă actorii, cu draperia din spatele căreia se teleportează magic Madame Pace, spectatorii strânşi în jurul podiumului trimit la comedia dell'arte. Dar libertatea jocului este doar aparentă. Actorii trebuie să se supună indicaţiilor de regie şi legilor personajelor şi mai ales să intre în realitatea lor.

Legitimarea regizorului ca nou autor este ritualizată; el se retrage cu cele şase personaje într-un fel de lift situat pe fundalul scenei puternic iluminat care coboară sub platformă, ca într-un fel de lume a morţilor - de unde personajele vor fi readuse la viaţă de autorul uns şi iniţiat (în timpul acestei călătorii în lumea ficţională a creaţiei). Întors în spaţiul scenei, regizorul-autor, înzestrat cu noi forţe, posesor simbolic al textului, începe repetiţia. Regizorul acceptă personajele şi titlul de autor dar teatrul are rigorile lui; el este un templu al creaţiei unde nu pot oficia decât preoţii lui. Personajele protestează pentru că vor să-şi joace propriul rol - nu admit distanţa între realitatea textului şi cea a interpretului. Nici ele, nici regizorul nu sunt mulţumiţi de jocul actorilor. Repetiţia continuă la nesfârşit fără nici o soluţie concludentă. Regizorul intervine şi joacă demonstrativ rolul tatălui incestuos cu fiica vitregă în casa de rendez-vous a Madamei Pace. Actorii protestează la rândul lor pentru că nu pot juca în afara unui text.

Montarea Domnului Demarcy-Mota revelă multiplele dimensiuni de artă poetică a prodigioasei piese şi caracterul ei proteic - adaptabil la timpul interpretării: condiţia creatorului ce-şi abandonează opera? sau o lasă să se rescrie singură cu fiecare oportunitate a unei noi reprezentări, condiţia elementelor creaţiei (personajele) ce-şi caută identitatea în perspectiva unui creator nou (demiurg - care să le ţină în viaţă), condiţia teatrului - ca laborator al creaţiei - ce alege iluzia, masca, reprezentarea în locul vieţii în stare pură. Paradoxul se desprinde din însuşi textul personajelor ce-şi afirmă o realitate dincolo de iluzia creaţiei: "Quella che per loro è un'illusione da creare, per noi è invece l'unica nostra realtà". Realitatea în artă nu este una singură, ea se modifică cu fiecare montare sau chiar interpretare. În ciuda afirmaţiei, personajele îşi depăşesc condiţia unei realităţi dramatice singulare, fapt ce este demonstrat în finalul ce aruncă teatrul şi regizorul într-o stare de degringoladă şi confuzie totală: scena sinuciderilor celor doi copii (fetiţa cade în fântână, băiatul se împuşcă în cap) aduce dezagregarea spaţiului artei din configuraţia sa iniţială: şase personaje şi textul lor incorporat. Regizorul (Demarcy-Mota) îndeamnă regizorul piesei în piesă să oprească repetiţia, actorii sunt evacuaţi, electricianul este chemat să stingă luminile. În fapt, personajele (băiatul) intuiesc eşecul acestei puneri în scenă pe parcursul repetiţiei; el afirmă că aşa cum personajele nu se regăsesc în sufletul actorilor, actorii urmăresc jocul din afară, fără participare: "Ma non ha ancora compreso che questa commedia lei non la può fare! Noi non siamo mica dentro di lei, e i suoi attori stanno a guardarci da fuori". În acelaşi timp, realitatea personajelor chiar dacă e una singură, nu neagă ideea de improvizaţie - apariţia magică a Madamei Pace după cortină. Condiţia personajului în piesa lui Pirandello presupune o stare tripartită: de personaj nerealizat (în căutarea unui autor), actor (pentru că-şi găseşte adăpost în teatru unde ar vrea să-şi joace propriul rol)şi spectator (asistă la jocul propriilor roluri interpretate de actori profesionişti). Această diversificare a personajului-filozof ce-şi analizează propria condiţie (în persoana tatălui) şi a celorlalte personaje ( în special fiica vitregă) îl prelungeşte dându-i dimensiunea de autor. Textul se află în noi ne spun personajele, devenind proprii lor autori. Ideea se concretizează în final, când într-un mod neaşteptat, după eşecul punerii în scenă a episodului dintre fata vitregă şi tată în bordelul Madamei Pace, fetiţa se îneacă în fântâna din grădină şi băiatul se împuşcă. Participanţii dramei comentează bulversaţi incidentul menit să suprapună realitatea ficţiunii: "Ma che morto! Finzione! finzione! Non ci creda!"/ "Ma che finzione! Realtà, realtà, signori! Realtà!"

Actorii, regizorul-autor, personajele, audienţa îşi transferă rolurile de la unul la altul pe marea scenă a lumii până la epuizare într-o repetiţie continuă ce dă cont de aspectul iluzoriu, ciclic şi adesea lipsit de sens al vieţii. Regizorul-demiurg, contrariat de propria creaţie comandă electricianului să stingă toate luminile - repetiţia a luat sfârşit. Bâjbâind prin întunericul haosului ce precede creaţia, Marele Regizor se roagă electricianului să-i lase totuşi un licăr de lumină să poată ieşi din scena lumii: "Lasciami almeno accesa una lampadina, per vedere dove metto i piedi!"