Apărut în 1962, în acelaşi an în care apare şi L'eclisse, ultimul film din trilogia lui Antonioni, Il sorpasso este înrădăcinat într-un tip de demers critic interesat de sondarea golului spiritual care se ascunde în spatele aşa numitului miracol economic al Italiei acelor ani, pe care criticul de film J. Hoberman (într-o cronică dedicată filmului la momentul apariţiei acestuia pe DVD) îl consideră a fi simptomatic pentru cel de-al treilea stadiu al neorealismului. Să ne-nţelegem însă. Il sorpasso nu are nimic de-a face cu modernismului înalt al lui Antonioni (pe care Risi îl ridiculizează prin vocea unuia dintre personajele sale), ci se întoarce în primă instanţă la tropii cinemaului clasic, la structura episodică a road movie-ului şi la efervescenţa comică şi culoarea locală a commediei all'italiana (care atinge graţie acestui film popularitate internaţională). Nu e vorba despre alienarea omului în societatea contemporană în sens filosofic ca la Antonioni, ci de un comentariu savuros la adresa plăcerilor şi consecinţelor vieţii uşoare, o abordare ireverenţioasă a contradicţiilor din societatea italiană din timpul boom-ului economic de după cel de-al doilea război mondial, care alunecă inevitabil de la slapstick la tragedie. În cuvintele criticului italian Ennio Flaiano, în Italia situaţia este întotdeauna tragică, dar niciodată serioasă.
Structura de road movie îi permite lui Risi să insereze la tot pasul episoade desprinse din cotidianul unui loc sau al altuia, fiecare dintre ele aducând o nouă lumină asupra societăţii italiene a vremii. De altfel, regizorul Dino Risi lasă adesea prim planul observaţiei sociale, iar momente cu oameni cinând în restaurante aglomerate sau dansând pe plaje din staţiuni turistice la modă reapar de mai multe ori pe parcursul filmului. Italia din Il sorpasso este o ţară modernă, racordată la nou, ai cărei cetăţeni trăiesc la dolce vita, având parte de maşini, vacanţe si distracţii de tot felul, de la twist câmpenesc pentru cei mai puţin înstăriţi la petreceri pe iahturi luxoase rezervate acelor happy few şi prietenilor lor, o imagine icoană a bunăstării care nu are nimic de-a face cu Italia devastată de război din filmele neorealiste apărute imediat după război.
La nivel estetic, Il sorpasso îi datorează enorm directorului de imagine Alfio Contini care se foloseşte în mod creativ de posibilităţile ecranului lat şi ale alb-negrului, compunând cadrul cu o mare atenţie la verticalele şi orizontalele impuse de arhitectura spaţiului dat. Totodată, experienţa ca documentarist a lui Risi i-a permis să construiască cadre în care personajul apare şi dispare printre feţele din mulţimea care îl înconjoară, focusul alternând când pe problemele personajului, când pe observaţia socială. Drept urmare, nu suntem niciodată străini de prezenţa prezenţei benigne a maselor italiene, fie burgheze, fie proletare.
Risi plasează în centrul filmului doi bărbaţi care s-au cunoscut din întâmplare într-o dimineaţă de duminică şi sfârşesc prin a-şi petrece weekendul împreună, hălăduind fără ţintă pe drumurile Italiei într-una din maşinile iconice ale timpului, Lancia Aurelia, atât de prezentă în film că devine ea însăşi personaj central. Unul dintre ei, Bruno, interpretat de Vittorio Gassman, e un pierde-vară de carieră, celălalt, Roberto, interpretat de Jean Louis Trintignant, un student la drept, uşor băţos, care se lasă vrând-nevrând târât în aventură.
Mare parte din farmecul filmul este dat de interpretarea contrastantă a celor doi şi de nuanţele pe care le proiectează asupra relaţiei lor graţiei jocului atent construit. La bază relaţia dintre cei doi e ceea ce am numi astăzi în termeni hollywoodieni un bromance, dar sunt destule momente în care replicile pe care şi le dau unul altuia şi limbajul lor corporal, înflăcărarea pe care o pun într-o privire sau o îmbrăţişare împing între o posibilă citire queer. E adevărat însă că Risi nu marşează în direcţia asta, la fel cum nu apasă în mod moralizator nici asupra relaţiei pe care fiica de cincisprezece ani a lui Bruno o are cu un bărbat mai în vârstă decât însăşi tatăl. Şi mai înstărit, ce-i drept.
Tonul lui Risi rămâne constant pe parcursul filmului trădând mai degrabă o ironie muşcătoare, decât dezaprobare vădită. Vede tot ceea ce este prostesc, corupt, profund superficial şi, mai ales, autodestructiv în societatea italiană, dar nu se poate abţine să o iubească aşa cum e.
Il sorpasso / Depăşirea
Italia, 1962
Regie: Dino Risi
Scenario: Dino Risi, Ettore Scola, Rugero Maccari / imagine: Alfio Contini / montaj; Maurizio Lucidi / sunet: Italo Cameracanna / muzica: Riz Ortolani
Cu: Vittorio Gassman, Jean-Louis Trintignant, Catherine Spaak, Claudio Gora.