În mod special am făcut aceasta delimitare între "a funcţiona" şi "a exista". A funcţiona se referă strict într-un cadru al societăţii. Fiinţă umană poate exista în afară societăţii, dar nu poate funcţiona. În schimb, fără acea solitudine existenţială conceptul de individ este dinamitat. De aceea, în funcţie de intensitatea lor, relaţiile interumane sunt mai mult sau mai puţin forţate. Cu cât ele sunt mai intense, cu atât izbesc mai puternic în zidul acela de protecţie care separǎ individul de restul lumii.
Pe fondul acestui adevăr psihologic vine proiectul pe care ni-l propune Cristiana Negoescu. Este vorba despre un performance inspirat din arta Marinei Abramovich, cea care, împreună cu Ulay, partenerul său, au ridicat performance-ul la un cu totul alt nivel. Proiectul Cristianei Negoescu poartă denumirea de Nonsense Observations şi porneşte de la dilema ariciului, apărută în Neon Genesis Evangelion şi preluată ulterior de Freud şi de Schopenhauer pentru a explica interacţiunea umană. Astfel, un grup de arici aflaţi în natură într-o zi extrem de friguroasă de iarnă au de înfruntat următoarea dilema: pot rămâne distanţaţi unul faţă de celălalt, dar vor îngheţa de frig, sau se pot apropia pentru a se încălzi, dar se vor înţepa reciproc. Miza este să se găsească acea distanţa optimă care le va permite să se încălzească fără a se înţepa. Dar există, oare, acea distanţa optimă?
Nonsense Observations este un experiment artistic interactiv. Nu este o piesă de teatru şi nici o "improvizaţie" repetată de atât de mult ori încât distruge, de fapt, tot ceea ce înseamnă improvizaţie. Este vorba despre un experiment în care publicul este implicat direct, iar încărcătura emoţională este uriaşă. În prima parte a proiectului, cei prezenţi vor primi câte o lanternă la intrare iar, ulterior, vor fi conduşi într-o cameră întunecată pe ai cărei pereţi vor fi expuse poeme ale artistei. Neavând altă sursă de lumină, participanţii vor fi nevoiţi să găsească o metodă de a lumina poemele pentru a le citi, fără a se lovi unii de ceilalţi într-un spaţiu relativ restrâns. Scopul acestei prime părţi este de a lăsa publicul să experimenteze dilema ariciului într-o altă formă şi, de asemenea, de a activa percepţia latentă a spaţiului personal al fiecăruia dintre participanţi.
Ulterior, în a doua parte a proiectului, luminile se vor aprinde în sală pentru a lăsa publicul să trăiască performance-ul. Nu este o simplă vizionare, este o trăire deoarece tot conceptul celei de-a două părţi se bazează pe stimularea mai multor simţuri. Simţul auditiv va fi stimulat prin fundalul sonor live de improvizaţie asigurat de Oana Maria, solista trupei Poetrip, iar simţul vizual va fi stimulat de actul artistic nud al Cristianei Negoescu şi al Denisei Niţă. În ce constă acest act? Cele două artiste se vor izbi în mod repetat una de cealaltă, din ce în ce mai tare, pentru a sugera, la un nivel fizic, ceea ce se întâmplă în psihicul fiecărui individ în cadrul unei interacţiuni sociale forţate.
Şocant? Cu siguranţă. Dar rolul artei nu este decorativ. Oricine afirmǎ acest lucru ratează problematica esenţială a actului artistic. Rolul artei este de a zgudui şi de a produce cutremure interioare. Arta nu este educatoarea blândă care îţi oferă jucării şi prăjituri dacă înveţi cântecelul. Artă este o tornadă care te ridicǎ pe culmi, naşte întrebări în tine şi, la final, te lasă cu impresia că ai prea puţin timp şi prea multe de cunoscut. Iar proiectul Cristianei Negoescu este genul acela de artǎ cu influenţe dadaiste, dusă la extrem pentru a contura un adevăr fundamental. Adevărul de care ne ascundem sub cupola cuvântului "noi". Dincolo de o anumită solidaritate care se poate naşte între fiinţele umane, la baza definiţiei omului stǎ ego-ismul. Nu egoismul, însă. Dar ceea ce ne separă pe fiecare în parte de restul oamenilor este acel zid al solitudinii al cărui rol este de a proteja fiinţa interioară.
Pascal Bruckner a descris perfect ceea ce înseamnă interacţiunea forţată dintre două fiinţe în romanul său Luni de fiere. Literatura, pictura, filmul şi chiar şi muzica sunt pline de exemple în acest sens. Majoritatea tratează problematica interacţiunii forţate în cuplu. Este vorba despre o intensitate a relaţiei care dinamitează, efectiv, acel zid şi, astfel, anulează însăşi identitatea fiinţei. Îndrăgostiţii par a se topi unul în celălalt, activând un sistem reciproc de distrugere. Pe de o parte, intensitatea relaţiei conduce către o contopire la nivel spiritual. Pe de altă parte, modul în care fiinţa umană este construită nu poate concepe această contopire care, odată completă, rezultă în depersonalizarea completă a indivizilor. Evident, acest lucru nu este valabil doar în cazul relaţiilor de cuplu. El poate foarte bine să fie aplicat şi în cazul relaţiilor părinţi-copii sau al relaţiilor dintre prieteni. Acesta este paradoxul fiinţei umane: nevoia de apropiere dublată în aceeaşi măsură de nevoia de solitudine, indiferent că este sau nu conştientizată.
Transpus la nivel artistic, acest paradox este extrem de bine explicat prin actul artistic al Cristianei Negoescu şi al Denisei Niţă. Violenţa trăirilor intense, nevoia fundamentală de a respinge şi de a atrage în acelaşi timp, sentimentul propriei disoluţii - toate acestea într-un performance îndrăzneţ, şocant şi răscolitor ce va avea loc vineri, 28 noiembrie 2014, în Galeria IX (Bd. Aviatorilor, nr. 9) începând cu ora 20:00.
Cei care îşi doresc să experimenteze cu propriul zid de solitudine şi au curajul de a păşi într-un univers în care regulile sociale uzuale nu se mai aplică, sunt invitaţi să ia parte la acest act artistic curajos care, în definitiv, nu este despre artist. Este despre fiecare dintre cei care vor participa, dar la un mod pur individual şi intim.